LOADING

Type to search

Athos: Esfigmenu

Pelerinaje

Athos: Esfigmenu

Share

Când am intrat pe poarta Mânăstirii Esfigmenu, am fost în aceeaşi măsură temător şi prudent, dar şi emoţionat. Am fost temător şi prudent pentru că obştea de acum a mânăstirii nu este în comuniune cu restul mânăstirilor din Sfântul Munte. Aici vieţuiesc aşa-numiţii „zelotişti“, care refuză să-l pomenească pe Patriarhul Constantinopolului. Am fost însă şi emoţionat pentru că ea ne-a fost oferită pentru a deveni mânăstirea noastră românească în Athos şi am refuzat. Acum ne dorim noi şi nu se poate.

Şansa pierdută a românilor de a avea propria mânăstire în Athos

Esfigmenu este a optsprezecea mânăstire a Sfântului Munte Athos, în ordine ierarhică. Mânăstirea are hramul Înălţarea Domnului şi este aşezată pe malul nord-vestic al peninsulei, undeva între Mânăstirea Vatoped şi arsanaua (portul) Mânăstirii Hilandar. Iniţial Mânăstirea Esfigmenu se afla cam la jumătate de kilometru distanţă mai sus de actuala vatră. Tradiţia ne spune că o avalanşă de pietre a dărâmat vechea mânăstire, iar actuala aşezare s-a hotărât aici pentru că în mod inexplicabil în fiecare noapte se auzea din acest loc cineva bătând toaca.
Se spune că Mânăstirea s-a numit Simane, care se tâlcuieşte „a tocat”, însă, pentru că uneori a fost confundată cu Mânăstirea Simonopetra, părinţii i-ar fi schimbat numele în Esfigmenu, care înseamnă „loc strâmt”, aici fiind un liman închis între trei dealuri înalte.
După tradiţia athonită, această mânăs­tire este ctitorită în secolul 5 de împăratul Teodosie al II-lea şi evlavioasa sa soră, Pulcheria. Primele documente care se păstrează până azi şi care amintesc despre Mânăstirea Esfigmenu sunt de la începutul secolului 11, ceea ce i-a determinat pe anu­miţi cercetători să considere că începuturile certe ale mânăstirii sunt în secolul 10. De exemplu, în cel de-al doilea Typicon al Sfântului Munte, Mânăstirea Esfigmenu figurează pe locul 5.
Mai târziu mânăstirea a fost mistuită de două incendii şi distrusă în mai multe rânduri de piraţi (pentru care, prin aşezarea ei, a fost întotdeauna o pradă uşoară). De fie­ca­re dată, însă, prin mila lui Dumnezeu, ea a fost refăcută prin grija şi cu sprijinul material al unor ctitori binecredincioşi, precum împăratul Ioan al V-lea Paleologul (sec. 14), Ştefan al IV-lea Duşan şi Gheorghe Brancovici.
Şi prin ajutorarea Mânăstirii Esfigmenu, domnitori români precum Radu Paisie, Petru Rareş, Radu Leon şi Neagoe Basarab au găsit prilej să se numere între ctitorii pururea pomeniţi ai Sfântului Munte. Alături de ei, marele vornic Gavriil Costache a închinat către Esfigmenu, în data de 6 mai 1662, ctitoria sa Mânăstirea Ciocăneşti (numită mai târziu Bursuci), cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Mai târziu, la începutul secolului 19, egumenul Mânăstirii Esfigmenu, Teodorit, un foarte bun cunoscător al istoriei Sfântului Munte şi fost administrator al metocului de la Ciocăneşti, a ridicat pro­blema unei mânăstiri româneşti în Sfântul Munte. Mai mult, descoperind legătura de rudenie între marele vornic Gavriil Costache şi mitropolitul Moldovei de atunci, Veniamin Costache, el a obţinut închinarea Schitului Floreşti şi a venit şi cu o propunere extraordinară: în schimbul plăţii întreţinerii ei, întreţinere ce se ridica pe atunci la suma de 4.000 de groşi anual şi care în mare parte însemna plata taxelor către stăpânirea turcească, „Mânăstirea Esfigmenu cu toate bunurile sale mişcătoare şi nemişcătoare se va socoti ca aparţinând neamului moldovenilor, fără putinţă de înstrăinare”, cu „egumen ales de moldoveni din neamul lor”, fie vieţuitor din Esfigmenu, fie din altă mânăstire moldovenească, cu slujbe în limba română, cu pomenirea mitropolitului Mol­dovei şi a domnului ţării, după Patriarhul Constantinopolului. Pentru motive de neînţeles, oferta, deşi nu a fost refuzată făţiş, nici nu a fost fructificată de Mitropolitul Veniamin Costache. Această şansă istorică s-a pierdut.
De Mânăstirea Esfigmenu îşi leagă numele câţiva mari sfinţi ai ortodoxiei universale: Sfântul Mare Cuvios Antonie de la Pecerska, întemeitorul monahismului rus, s-a călugărit aici, iar mai apoi, plecând la Kiev, a întemeiat vestita Lavră a Peşte­rilor, iar Sfântul Grigorie Palama, văzătorul şi teologhisitorul luminii necreate, mai înainte de a fi ales Arhiepiscop al Tesalonicului, a fost stareţul acestei mâ­năstiri. Tot aici a trăit o vreme Sfântul Antipa, românul de la Calapodeşti ale cărui moaşte odihnesc acum în Mânăsti­rea Valaam din Rusia.
Între sfintele moaşte care se păstrează în Mânăstirea Esfigmenu trebuie să amintim de capul Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu şi părţi din moaştele Sfântului Athanasie, Patriarhul Constantinopolului, ale Sfintei Maria Magdalena, ale Sfinţilor Mucenici Mercurie, Haralambie şi Agatanghel.

Silviu-Andrei VLÃDÃREANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *