Caracalu, ctitoria din Athos a lui Petru Rareş

Ajuns la Mânăstirea Caracalu, aşteptam cu emoţie să îl văd pe ctitorul Petru Rareş, în strai de că­lugăr schimonah. Un părinte m-a condus în colţul din stânga al pridvorului şi mi-a arătat fresca, spunând: “Iată-l ! Este cti­torul nostru. S-a călu­gărit aici împreună cu boierul său Petru şi amân­doi au primit numele  Pahomie…”

Cea de a unspre­ze­cea mâ­năs­ti­re din Sfântul Munte Athos este Mâ­năs­tirea Ca­ra­ca­lu, în­chi­nată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Situată între Mânăstirile Iviron şi Marea Lavră, spre de­o­sebire de majo­ritatea celorlalte mânăstiri, ea nu se află la ţărmul mă­rii, ci înspre interiorul peninsulei şi destul de sus.
Originea numelui aces­­tei mânăstiri este destul de contro­versa­tă. Unii autori susţin că numele i s-ar trage de la ctitorul său iniţial, îm­păratul roman Anto­ninus Caracalla (211-217), însă această ipo­teză nu este susţinută docu­men­tar. O altă ipo­­teză sugerea­ză că numele este de origine turcă, însem­nând „tur­nul ne­gru” (în tur­ceşte kara – koule), însă ea nu se sus­ţine întrucât nu­me­le mânăs­ti­rii se re­găseşte ca atare mult an­terior stă­pâ­nirii turceşti.
Prima menţiune do­cu­mentară despre Mâ­năs­tirea Caracalu datea­ză din secolul 11, mai precis de la anul 1018. Aceasta a deter­minat pe unii dintre istorici să pro­pună varianta prin care mânăstirea şi-ar fi luat numele de la un pre­supus călugăr Karakalas (un nume larg răspândit în epocă), care ar fi fost fondatorul mânăstirii şi ar fi trăit în acea perioa­dă. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că ea nu apare între mânăstirile enu­merate în cel de-al doilea Typicon din anul 1046, ceea ce ne îndreptă­ţeşte să credem că era recent înfiinţată şi deci fără o importanţă prea mare.
Din această perioadă se păstra un hrisov prin care împăratul bizantin Romanos al IV-lea Diogenes întărea mânăstirii o serie de proprietăţi. Pecetea imperială din plumb se păstrează şi astăzi în tezaurul mânăstirii. Din secolul 11 până în secolul 15, nu se poate vorbi despre Caracalu ca fiind o mânăstire înfloritoare. Se pare chiar că prin secolul 13 nici nu a fost locuită. Ea însă s-a întărit şi a fost refăcută prin sprijinul împăraţilor din dinastia Paleologilor Andronic al II-lea cel Bătrân şi Ioan al V-lea, cât şi al Sfân­tu­lui Athanasie, Patriarhul Constantinopolului.
Începând cu Petru Rareş, Mânăstirea Cara­ca­lu va rămâne pentru peste 3 secole în atenţia voievozilor din Þările Române. Petru Rareş a pornit practic la recon­strucţia întregii mânăs­tiri, începând cu arsanaua (portul) acesteia. Legenda spune că însărcinat cu aceste lucrări a fost proto­spă­tarul Petru, un apropiat al voievodului, care a fost trimis cu banii şi misiunea de a supraveghea lucrările. El şi-ar fi însuşit o parte din bani, însă, aflând voie­vodul, şi-a recunoscut fapta şi a făgăduit că va termina construcţia din propria avere. La sfârşitul lucrărilor, spătarul Petru s-a călugă­rit, primind numele de Pahomie. Contrar opiniei majorităţii istoricilor care susţin că Petru Rareş este înmormântat la Mânăstirea Probota din Moldova, părinţii de la Caracalu afirmă cu tărie că el ar fi venit alături de bo­ierul Petru şi ar fi luat schima cea mare în mâ­năs­ti­rea lor, primind la că­lu­gărie tot numele de Pahomie. Aici ar fi ră­mas până la sfârşitul vieţii şi aici ar fi fost şi înmormântat. În spri­ji­nul acestei susţineri ei invocă fresca din prid­vo­rul mânăstirii înfăţi­şând doi schimonahi ţi­nând împreună o bise­rică. Deasupra stă scris: „Noii ctitori ai acestei sfinte mânăstiri: Pahomie şi Pahomie”.
Ce se poate spune cu siguranţă este că din porunca şi pe cheltuiala lui Petru Rareş s-a zidit mai întâi arsanaua, aşa cum se poate citi pe pisania ce se păstrează până astăzi: „Stareţ fiind Gherman, Io Petru Voievod şi monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meşter zidar, în anul 1534 s-au săvârşit acest turn şi incinta”.
Refacerea în totalitate a mânăstirii a început-o tot Petru Rareş, care a construit şi masivul turn de apărare de la intrare. Turnul are 28 de metri înălţime şi la începu­tul secolului trecut încă mai păstra cele două pisanii, acum dispărute. Pentru a renova mânăstirea, Petru Rareş a cerut şi a obţinut permisiunea sultanului Soliman Magnificul.
Lucrările la Mânăstirea Caracalu s-au încheiat abia în anul 1563, când domn al Moldovei era Alexandru Lăpuşneanul, care, cu siguranţă, a contribuit şi el la refacerea mânăstirii. După cum ştim, el s-a călugărit pe patul de moarte şi a primit numele de Pahomie. Aşa se explică poate mai bine prezenţa celui de-al doilea ctitor Pahomie în tabloul votiv. Tot voievodul Moldovei, însă nu Petru Rareş, ci Alexandru Lăpuşneanul.
Mai trebuie spus şi că, după moartea Lăpuşneanului, văduva sa, evla­vioasa doamna Ruxan­dra, va răscumpăra în 1568 cu 35.000 de aspri toate averile mobile şi imobile confiscate de Sultanul Selim al II-lea. Ajutoa­rele ro­mâneşti au continuat şi în vre­mea lui Nicolae Mavro­cor­dat, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Constantin Caragea şi Mihail Şuţu.
Biserica Mânăstirii Caracalu adăposteşte câteva odoare de mare preţ: icoana făcătoare de minuni a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, o parte din lemnul Sfin­tei Cruci şi multe sfinte moaşte, printre care capul Sfântului Apos­tol Bartolomeu şi părţi din moaş­tele Sfântului Mucenic Mer­curie şi ale Sfân­tului Ioan cel Mi­lostiv, Patriarhul Alexandriei. În biblio­teca mâ­năstirii se păstrea­ză numeroa­se manuscrise şi câ­te­va per­gamente, precum şi o serie de hrisoave privitoare la istoria mânăstirii.