Chiliile româneşti de la Colciu

O, treime a munţilor sfinţi!
Pe Sinai, Dumnezeu Tatăl l-a chemat pe Moise pentru a-i da primele porunci ale Legii.
Pe Tabor, Dumnezeu Fiul i-a chemat pe Petru, Ioan şi Iacov spre a le arăta, atât cât pot vedea ochii omeneşti, dumnezeiasca Sa lumină şi a se face auzit glasul Tatălui întărind legătura şi trecerea de la Legea Veche la Legea Nouă, de la profeţi la apostoli.
Pe Athos, Dumnezeu Duhul ne cheamă pe toţi cei ai Bisericii Sale la urcuşul Adevărului şi la desăvârşirea Vieţii.
În Muntele Sfânt al Athosului, numit şi Grădina Maicii Domnului, slujbele de zi şi de noapte ale celor aproape 2000 de călugări şi fraţi, desprinşi din viaţa lumească spre a o dobândi pe cea cerească, aduc un echilibru în lumea năpădită de rele, pentru că „acolo unde creşte păcatul, Dumnezeu înmulţeşte harul”…

Colciu – vatră împărătească
Blândul climat mediteraneean, apele calme ale golfurilor stâncoase, bogate în fructe de mare, întreg peisajul mirific deschis spre insu­lele Tassos, Limnos şi Samotrache, iar în zilele senine până către Tracia continentală, au atras încă din secolul 7 pe văile Colciului vieţuitori iubitori de pace duhovnicească. Aceleaşi premise vor fi făcut şi ca în golful Vatopedu să se aşeze prima obşte monahală încă din secolul 4, de către însuşi Sf. Constantin cel Mare, după cum afirmă tradiţia athonită. Un mileniu mai târziu, evlaviosul împărat Ioan Catacuzino (1347-1354) a construit un turn de pază dedi­cat Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, încă de stra­jă la zi­dul de apărare al mă­năs­tirii. A­poi a ridicat, la 2-3 km spre sud, pe cul­mea ce poartă numele Ko­litsou, un al do­i­lea turn, a cărui ruină do­mină locul de peste 6 secole. Colciu este nu­mele româ­ni­zat, stând în legă­tu­ră cu acela al unui vechi schit Ka­letzi (pro­ba­bil italienesc, după u­nele tradiţii orale), în jurul căruia se a­flau chilii şi co­libe monahiceşti ale că­ror urme ni se des­co­peră pâ­nă astăzi prin pă­du­rile de castani. Călugărindu-se el însuşi sub numele de Ioasaf şi fiind pomenit printre ctitorii de la Vatopedu, Ioan Cantacuzino îşi are mormântul la loc de cinste, în biserica cea mare (Katolikon).

Robul sfânt de la Colciu
Cel mai vestit vieţuitor de la Colciu a fost Sf. Agapie, care spre mijlocul secolului 18 lo­cu­ia împreună cu duhovnicul său în Chilia Sfân­ta Tre­i­me. În veacurile de ocupaţie, oto­ma­nii au robit mulţi monahi a­tho­niţi, tineri sau în­că în putere, prin­tre ca­re şi pe Sf. Aga­pie, căruia lanţu­ri­le robiei, purtate cu smerenie şi nădejde, aveau să-i devină cunună de sfinţenie. Timp de 12 ani i-a slujit cu cinste şi devotament pe stăpânii care-l cumpăra­se­ră, încât aceştia l-au tratat nu ca pe un rob, ci ca pe un argat liber. Dorul după chilia sa şi după viaţa monahală l-a îndemnat însă, după atâţia ani petrecuţi printre păgâni, să se întoar­că pe as­cuns în Sf. Munte, la du­hov­nicul său. Acesta, a­flând că revenise ca fugar, l-a mustrat as­pru, temân­du-se de o posi­bilă răz­bu­­na­re a turcilor, şi l-a trimis îna­poi. Sf. Aga­pie, pocă­in­du-se pentru fap­­­­ta sa şi întărit de po­veţele du­hov­ni­ceşti, s-a în­tors la stă­­pânul său, care, uimit de aşa cre­din­­­cio­şie, l-a pre­ţuit şi mai mult, iar în cele din urmă s-a con­vertit la dreap­­­ta credinţă, cu doi dintre fiii săi. Aceştia au ho­tă­rât să meargă la Athos cu robul cel sfânt şi să pri­meas­­că acolo, chiar de la el, bo­­tezul şi tunderea monahală. Faptul a stârnit mânia tur­ci­lor, iar Aga­pie, duhovnicul său şi cei trei con­vertiţi au fost martirizaţi prin spânzurare. Astăzi, Sinaxarul ortodox le prăznuieşte mar­ti­riul în fiecare pri­măvară, la 1 martie.

Ofrande româneşti la Vatopedu
Vizitatorii care vin pe mare, de la Ierissos la Vato­pedu, sunt întâm­pi­naţi la ţărm de clă­dirile din piatră ale de­pen­dinţelor portului (arsanas), aflate sub protecţia Para­cli­sului Sf. Nicolae, toate fiind ridicate de Sf. Voievod Ştefan cel Mare la 1496 şi pe­­ce­tlu­i­te cu vechea stemă a Mol­do­vei. Paraclisul de la Vato­pe­du în care se află Brâul Mai­cii Domnului (cel mai de preţ odor al locului) a fost cti­to­rit şi împodobit la 1526 de Nea­goe Basarab, cuviosul domn al Ţării Româneşti, pe care Gavriil Protul (adică fost protos – întâistătător – al Sfântului Munte) îl numea, în Viaţa Sfântului Nifon, „ctitor a toată Sfetagora”. În fine, în arhivele Mănăstirii Va­to­pedu se află şi cea mai bogată colecţie athonită de docu­men­te româneşti (peste 14000), ates­tând mul­ţi­mea darurilor făcute Athosului de voievozii de la Dunăre şi din Carpaţi sau de numeroasele metocuri athonite din Ţările Române.

Românii din Chilia Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul
După înfrângerea revoluţiei antiotomane de la 1821, la care au participat şi numeroşi călugări athoniţi, prigoana turcilor a devenit mai crâncenă ca oricând. Cum relatează schimonahul nona­ge­nar Ioan Şova, în cartea Ne vor­besc bătrânii athoniţi (Ed. Bu­na­ves­tire, 2003), călugării de la Col­ciu care nu fugiseră sau nu se as­cunseseră după eşecul revoluţiei au fost prinşi de turci, vârâţi în saci, legaţi zdravăn şi apoi târâţi pe vârful unui deal, de unde au fost lă­saţi să se rostogolească printre bolovanii colţuroşi şi să se prăvă­leas­că în mare de pe stâncile înalte şi abrupte. Prigoana a durat, cu in­termitenţe, până spre sfârşitul se­colului 19, când a sosit la Colciu cel dintâi călugăr român, Ilie Vulpe (1851-1928), de la Mănăstirea Fru­moasa, la 1879. După o şedere de 10 ani la Schitul Lacu şi de 5 ani la Chilia Maicii Domnului de lângă Prodromu, în 1894 a ajuns la Col­ciu şi s-a stabilit în Chilia Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Ucenicii n-au întârziat să se adune în jurul său, alcătuind o puternică familie duhovnicească. Obişnuia să spună: „Nu te poţi face călugăr de nu te vei face ca focul, arzând tot. Aşa trebuie să ardă inimile noastre de dragoste pentru Hristos”. Părintele Ioan Guţu (1906-1996), cel mai tânăr ucenic al Stareţului Ilie, a sosit la Sf. Munte în 1925, a fost tuns călugăr în 1927, hirotonit diacon în 1929 şi preot în 1931. În următoarele două decenii, ceilalţi ucenici ai Stareţului Ilie s-au mutat cu toţii la Domnul, iar ieroschimonahul Ioan a rămas într-o singurătate de aproape 40 de ani în Chilia Naşterii Botezătorului, până când a sosit părintele Augustin, în 1990, care i-a ve­gheat săvârşirea. Actualul Stareţ Ilie povesteşte despre bătrânul Ioan că un pelerin grec, după o noapte de priveghere la hramul Chiliei Sf. Gheorghe, văzându-l mai retras şi liniştit, i-a cerut un cuvânt de folos, la care primit răs­pun­sul: „Dacă nu poţi trage folos din tăcerea mea, atunci nici din cuvântul meu nu te vei folosi”.

Românii din Chilia Sfântului Gheorghe
Pe versantul opus al văii este aşezată, într-o tainică simetrie, Chilia Sf. Gheorghe, ridicată la 1613, stăreţită până deunăzi de Gheronda Dionisie (1909-2004), primit în viaţa monahală la vârsta de 14 ani şi ajuns la Sfântul Munte în 1926, împreună cu fratele său, Ghimnazie (m. 1965). Alături de părintele Ghedeon (1894-1979), fraţii au cumpărat în 1937 Chilia Sf. Gheorghe, unde astăzi vieţuiesc 10-12 monahi. Părintele ieroschimonah Dionisie Ignat a ajuns stareţ în 1979. La 95 de ani, era socotit unul din­­tre sfinţii în viaţă de la Athos, icoană vie a că­lugăriei străluminate de harul Duhului Sfânt. Deşi îşi pierduse lumina ochilor de mai bine de 10 ani, era văzător cu duhul şi lumină tutu­ror ce­lorlalţi, fiind căutat de mare mulţime de pe­lerini din Grecia şi din România, dar şi din lumea occidentală, cum a fost cazul Prinţului Charles al Marii Britanii, care l-a frecventat ani de-a rândul şi care a ţinut să fie prezent şi la în­mor­mân­tarea iubitului său duhovnic (12 mai 2004).
Rugându-ne pentru veşnica pomenire a Părintelui Dionisie, e potrivit a încheia aceste rânduri cu câteva dintre apoftegmele sale, care constituie, în aparenta lor simplitate, o sinteză a patericului athonit şi a unei experienţe du­hov­niceşti personale de peste 8 decenii:

• „Mândria e cea mai primejdioasă pa­ti­mă. Toate patimile, toate păcatele se iartă lesne prin pocăinţă, […] însă la Împărăţia Cerurilor sub nici un motiv nu poţi înainta cu înălţarea minţii, cu mândria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte deştept şi ştie lucrul ăsta. De aceea seamănă în omenire înălţarea minţii, ca să nu poată înainta omul la Împărăţia Cerurilor, […] unde doar cu smerita cugetare se ajunge”.
• „Ascultarea călugărului duce la tă­ie­rea voii, la supunere faţă de duhovnic şi la împlinirea poruncilor Sfintelor Scripturi […]. Răbdarea dusă până la capăt întă­reş­te nădejdea în Dumnezeu, Care nici­odată nu pune pe ume­rii cuiva mai decât acela poate duce, iar toate ne conduc la smerita cugetare, adică la înţe­le­gerea duhov­ni­cească a vieţii pământeşti, la iu­birea de Dum­nezeu şi la Rai”.
• „Răbdarea niciodată nu ruşinează, răb­da­rea întotdeauna are harul ei, căci aduce bu­cu­rie. Dar oamenii sunt nepu­tin­cioşi: «Cât o să mai rabd?». Până la sfârşit. Că aşa spune: «Cel ce va răbda până la sfâr­şit, acela se va mântui»”.
• „Lucru simplu: cum ne vom aşterne, aşa ne vom odihni! Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe, români creştini orto­docşi, mult-pu­ţin, ştim ce trebuie să facem ca să ne mântuim şi de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem sufletele. Mult-puţin, ştim. Să ne osârduim deci a-L mulţumi pe Părintele Ceresc şi să nu-L amă­râm mai mult!”.