Djvari – „Sfânta Cruce“ georgiană

Mânăstirea Djvari seamănă cu poporul georgian, pentru că a rezistat tuturor atacurilor (în veacul al 18‑lea lezghinii au distrus toată Mtskheta, care a fost depopulată total), incendiilor (în 736 şi 738 arabii lui Murvan i‑au dat foc, şi la fel au făcut şi în secolul 10) şi cutremurelor, tot aşa cum şi ivirii şi‑au păstrat dreapta credinţă, deşi au fost mai tot timpul sub zoroastrismul sassanid sau islamul persan şi alături de monofizismul armean. Poate că şi acesta este un motiv pentru care Djvari este considerată un simbol naţional.

Vechea capitală a Georgiei

Acolo unde începe celebrul drum militar georgian (Cehov îi scria unui prieten că „acesta nu este un drum, ci o poezie scrisă de un demon şi dedicată reginei Tamar”) – lung de 2101 km, care traversează Caucazul pe lângă muntele Kazbegi (5047 m) şi „leagă” capitala Tbilisi de Vladikavkazul republicii separatiste Osetia de Nord – se află prima capitală a Iviriei, Mtskheta (Mţheta, într‑o pronunţie aproximativă), fondată de miticul rege Parnavaz, odinioară oraş înfloritor, astăzi un sat mai răsărit al provinciei Mtianeti. Fosta capitală (pentru 800 de ani – din secolul 4 î. Hr. până în secolul 5 d. Hr., când regele Vahtang I Gorgasali [446?‑522?] o mută în actualul Tiflis), ce a împlinit 1500 de ani de la atestare, a fost ctitorită la confluenţa a două râuri: Kura (sau Mtkvari) şi Aragvi, şi, lucru curios, culorile lor diferite sunt perfect vizibile chiar şi după unificarea apelor. Kartlis Tskhovreba („Viaţa Kartliului”), vestita cronică georgiană, pomeneşte de un sat Dighomi, cunoscut mai târziu ca Dighuami sau Dighvami, peste care s‑a clădit prima fortăreaţă a străvechii capitale – numită Armazi, de către acelaşi rege Parnavaz, în cinstea zeului lunii, Arma. Cetatea avea să reziste mai mult decât idolii (alături de Arma, mai erau cinstiţi şi Gatsi şi Gaimi), pentru că va fi distrusă abia în secolul 8, pe când idolii aveau să fie dărâmaţi de rugăciunile Sfintei Nino încă de la începutul secolului 4.

Crucea Sfintei Nino

„Bătrâna cetate” sau ,,Oraşul privat al lui Armazi”, Mtskheta are o importanţă capitală pentru iviri, pentru că aici se află rădăcina statului şi a limbii georgiene, dar şi puntea de legătură între Europa şi Asia. Adoptarea creştinismului ca religie de stat în anul 327 (după unii, în 337) de către Sfântul Rege Mirian al III‑lea şi regina (mai târziu sfântă şi ea) Nana, tot din capitala kartveliană a început. Pe culmea stâncoasă ce domină Mtskheta a înfipt Sfânta Nino, cea întocmai cu apostolii, crucea ei din viţă‑de‑vie dăruită de Maica Domnului, dărâmând capiştea închinată lui Arma. Mai târziu a înălţat o cruce mare de lemn în acel loc, ca semn al biruinţei asupra păgânismului. Crucea a devenit loc de pelerinaj pentru mulţi creştini, fiindcă era făcătoare de minuni, aşa încât, în anul 545, regele Kartliului a înălţat pe acel deal o biserică cunoscută în istorie ca „mica biserică Djvari”. Peste câţiva ani, între 585 şi 605, ersimtavari‑ul Guaram şi fiul său Stepanoz I au zidit „marea biserică Djvari”, ce includea în naos şi ceea ce mai rămăsese din crucea Sfintei Nino. Djvari înseamnă de fapt „cruce” şi este un cuvânt cheie în limba kartveliană, fiindcă sub acest semn a fost pusă toată ţara ivirilor de către Sfânta Nino şi primul rege creştin, crucea figurând şi pe drapelul statului. În afară de asta, toate locurile de întâlnire ale georgienilor din munţi (urmaşi ai alanilor şi cavalerilor cruciaţi colonizaţi în Caucaz pentru apărarea regatului ivir, care în secolul 20 încă mai purtau îmbrăcăminte din zale şi scuturi cu cruce), unde organizau adevărate pelerinaje‑cruciadă (pentru că regimul sovietic interzicea manifestările religioase) împreună cu preoţii lor, poartă numele de djvari. Pentru ei khati (icoana), jvari (cruce) şi salotsavi (sanctuar) sunt lucrurile cele mai sacre din lume.

Djvari – biserica‑prototip

Djvari este importantă pentru că este prima biserică georgiană în plan triconc. Până atunci, cele de la Anchiskhati (din Tbilisi), Bolnisi (478‑493), Urbnisi (sec. 6) şi ultima zidită, Othkhtha (cea de la Tao‑Klardjethi, din sudul Georgiei, astăzi în Turcia), erau construite în formă bazicală. La fel cum biserica din Strei a fost prototipul bisericilor din Ar­deal, aşa şi cea de la Djvari a fost arhetipul celor din sudul Caucazului, ea fiind modelul pentru cele de la Shuamtha, Martvili, sau Ateni Sioni din Gori, de exemplu. Acest tip de biserică nu se întâlneşte, însă, decât în Georgia şi Armenia, particularitatea stilului arhitectural constând în principal din soluţia aleasă în construcţia domului, care este înălţat central şi susţinut direct de zidurile bisericii. Îmbinările armonioase, simplitatea formelor, finisajul perfect, proporţia echilibrată a volumelor, chiar şi decoraţiunile sculpturale de influenţă sassanidă, fac din Djvari o frumuseţe eclezială perfectă a Evului Mediu timpuriu. Este biserica georgiană cu cele mai multe sculpturi: pot fi admirate portrete regilor ctitori alături de Înălţarea Domnului sau de cinstirea Sfintei Cruci, pe zidurile laterale şi pe frontoane, dar şi vechi inscripţii unciale georgiene.
Se spune că pelerinilor ce urcă la Djvari Domnul le dăruieşte lacrimi de pocăinţă. Iar lacul de lângă sfânta mânăstire – care se cheamă Lacul Lacrimilor (!) – de la mulţimea păcatelor plânse a luat fiinţă.
Mai jos puţin, priveşte către ea prima catedrală georgiană, cea de la Svetitskhoveli („Stâlpul de viaţă făcător”), zidită în chip minunat, mai întâi din cedrul cel vestit (se ştie că sub acel cedru era îngropată Sidonia şi cămaşa lui Hristos), apoi din piatră. Mult mai impunătoare, mi se pare totuşi că priveşte cu jind la micuţa biserică aflată mai aproape de cer, pe dealul din faţa Mtskhetei. Se spune că odinioară ar fi existat un lanţ ce lega cele două mânăstiri, pe care‑l foloseau călugării de la Djvari ca să coboare la catedrală. Odată, pe când cobora la rugăciune, un călugăr, cel mai sfânt dintre toţi, a văzut o femeie care se scălda în râul Aragvi. Nefiind el în stare să‑şi ia privirea de la ea, s‑a stârnit pe dată un vânt puternic, care a rupt lanţul, iar valurile Aragviului l‑au înghiţit pe călugărul căzut în păcat. Nici lanţul n‑a mai fost refăcut, nici călugării n‑au mai coborât în cetate, şi doar Lermontov şi‑a mai adus aminte de această ispită, în frumosul său poem „Mtsiri”.
Djvari a fost şi va rămâne o supremă cruce georgiană, înfiptă în pământul Mtskhetei, dar îndreptată spre cer…