LOADING

Type to search

Pelerinaje

Dobrovăţ, ultimul chivot al lui Ştefan

Share

Ştiut este că Ştefan cel Mare şi Sfânt a căutat o Împărăţie „care nu este din lumea aceasta”, dar care poate fi dobândită în timpul trecerii prin acestă lume. Mărturie stau şi cele peste 40 de biserici şi mânăstiri înălţate de el. Iar ultima dintre ele se află la Dobrovăţ, zidire a lui Ştefan, Bogdan al III‑lea şi Petru Rareş (care s‑a îngrijit de pictarea ei) I se va fi vestit totuşi sfârşitul zidirii Dobrovăţului, ultimul său vis împlinit, la 12 aprilie 1504,  „în cel de‑al 48‑lea an curgător al domniei sale”. Chiar şi ultimele sale daruri au fost îndreptate către Dobrovăţ: un „Minei” scris la Putna în februarie 1504, un epitrahil brodat şi un alt „Minei” din 18 mai. Aceste daruri sunt de fapt ultimele informaţii despre voievod, pentru că „în luna iulie, 2 zile, în zi de marţi, la al patrulea ceas din zi, şi pe Ştefan voievod l‑au ajuns moartea”…

Bucuroşi de oaspeţi
„Am plecat la Dobrovăţ” la vreme de vară, ca oarecând regina Maria, care păşea pe Domeniile Coroanei. „Drumul trece prin păduri de toată frumuseţea, dar e lung şi neînchipuit de rău… Netăgăduit, acest colţ de ţară e cât se poate de frumos, cu codri aproape neumblaţi, dar drumurile sunt îngrozitoare”. Din păcate, nu s‑a schimbat mare lucru de atunci, din iunie 1917. Şi totuşi trebuie mers negreşit la Dobrovăţ pentru că vom găsi aici, în singura ctitorie moldavă intactă a lui Ştefan cel Mare, cea mai frumoasă pictură de naos din bisericile româneşti, dar poate şi … cei mai smeriţi călugări ai Moldovei!
Eu am ajuns noaptea la această mânăstire mai puţin umblată, şi nu eram deloc singur, ci dimpreună cu alţi… 100 de pelerini! Şi ce lucru dumnezeiesc au făcut 7 monahi săraci din primirea de oaspeţi: i‑au găzduit pe toţi fără simbrie şi i‑au aşteptat şi cu bucate. Şi fiindcă se lăsa postul Sântămăriei, ne‑au ospătat cu peşte şi vin (deşi, iscodindu‑i a doua zi, am aflat că ei nu mâncaseră peşte de câteva luni, dar, ştiind că are musafiri, părintele Chesarie, stareţul mănăstirii, a dat o fugă la Iaşi să cumpere cele trebuincioase!). Atâta s‑au ostenit cu noi, încât au plecat la Mezonoptică… direct de la bucătărie! Şi în toate aveau bucurie, că zicea părintele Chesarie: „Cum să nu te bucuri de oaspeţi? Că doară aşa se‑nmulţeşte rugăciunea!”.
Şi n‑au scurtat nici Ceasurile, nici Utrenia, nici rugile lor la lumina lumânărilor, în noapte! Că „viaţa monahului e în biserică”, zicea părintele Mercurie. Şi atât de mult a prisosit Duhul, încât eu am şi rămas la Dobrovăţ, despărţindu‑mă de ceilalţi. Picura tihna şi pacea între răcoroasele ziduri muşatine de aici, netulburate decât de nocturnele psalmodieri monahale…
E multă dragoste de fraţi la Dobrovăţ şi cred că acolo este începutul veşniciei…
Legendă şi istorie
Legenda spusă de părintele Ioan zice că „într‑o seară din vara anului 1499, pe când Ştefan voievod se îndrepta spre Sucea­va, trecând printr‑o dumbravă, a zărit în depărtare o luminiţă: era chilia unui călugăr – altul decât Giurgiu Călugărul, menţionat de documentele secolului 15. Peste câţiva ani, când domnitorul a hotărât ca, în locul chiliei, să zidească o mânăstire cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, a numit‑o, în amintirea sihastrului, Dobrovăţ.
Terminată de Bogdan al III‑lea şi pictată între 1527‑1531, în timpul şi în maniera lui Petru Rareş (unele scene se regăsesc şi la Probota), mânăstirea Dobrovăţului a fost închinată în 1651 de Vasile Lupu lavrei Zografului, din Athos. A fost prădată de tătari în 1658, iar muscalii, după luptele cu tătarii şi turcii din septembrie 1739, i‑au luat toată averea şi odoarele. Ce le‑au mai scăpat ruşilor, au golit eteriştii greci în 1821‑1822, pentru ca în 1862 egumenul grec Nathanael, presimţind secularizarea lui Cuza din anul următor, să ducă la Zografu, în Athos, toate manuscrisele şi documentele mânăstirii. Sărăcită complet în 1864, ajunge în anul următor „vestita puşcărie de la Dobrovăţ” (până în 1900). Timp de trei ani a fost apoi orfelinat de fete, după care şcoală de agricultură până în 1930, deşi fusese reînfiinţată ca mânăstire prin decret regal la 14 mai 1913, de către regele Carol I, dar Ministerul Agriculturii n‑a cedat clădirile şi cele 44 ha de teren cu care fusese împroprietărită. 18 ani a fost populată cu călugări, apoi a fost din nou şcoală (până în 1970), pentru ca până în 1990 să fie păstrată ca biserică de mir. Un an a funcţionat şi ca mânăstire de maici, iar din 1992 revin călugării pe aceste meleaguri.
Dobrovăţul zilelor noastre
Acum sunt la Dobrovăţ 2 ieromonahi, 3 călugări şi 2 fraţi, ce fac rugăciune şi ascultare de părintele Chesarie Codreanu. Mânăstirea, aşa cum este ea astăzi, cuprinde: biserica lui Ştefan cel Mare, un paraclis ctitorit de Simion Movilă în 1607 pentru înhumarea pruncului său Pavel, turnul clopotniţă din 1743, zidul de incintă şi clădirea care adăposteşte în prezent chiliile călugărilor, construită de hatmanul Nicolae Racoviţă în 1663 (familia Racoviţeştilor s‑a îngrijit mult timp de bunăstarea mânăstirii şi tot ei sunt cei care au aşezat în naos, între 1664 şi 1685, 7 pietre funerare cu chenare şi inscripţii).
Înfăţişarea de azi a bisericii este opera restaurării din 1974‑1976, făcută de arhitecta Ioana Grigorescu, care a redat monumentului înfăţişarea muşatină originară, acoperindu‑l cu tablă de cupru şi înlăturând cele trei turle false din lemn, construite în stil rusesc şi adăugate inestetic pe la 1851. Biserica Dobrovăţ este construită din piatră, în frumosul stil moldovenesc, asemănător celui de la Arbore (se crede, de altfel, că meşterii ar fi aceiaşi). Are altar, naos, gropniţă şi pronaos. Fără turlă şi şanuri, biserica are pronaosul boltit cu o calotă mică şi zidurile întărite cu trei contraforturi pe fiecare latură. Portalul vestic se deschide în arc frânt, ca şi cele două ferestre ce luminează pronaosul – semne ale goticului în stilul bizantin moldovenesc. Pictura realizată în răstimpul a patru ani ai primei domnii a lui Petru Rareş, este unică prin registru: pentru prima oară este pictată aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava (în 1415, prin grija lui Alexandru cel Bun). Tot în pronaos se mai află trei mari compoziţii cu valoare de unicat: minunile Sfinţilor Athanasie Athonitul şi Sava, cât şi Scara Virtuţilor Sfântului Ioan Climax. În cea mai importantă scenă a naosului, Iisus Hristos primeşte ctitoria Dobrovăţului din mâinile lui Ştefan cel Mare şi ale fiilor săi Bogdan şi Petru Rareş, iar în partea opusă sunt zugrăviţi Sfinţii Constantin şi Elena. Deosebiţi sunt şi finţii militari: marii mucenici Gheorghe, Mercurie, Teodor şi Stratilat. „Sinaxarul” este tema gropniţei, iar bolta pronaosului o proslăveşte pe Maica Domnului, înconjurată de scenele celor şapte sinoade ecumenice. Mare păcat că nimeni nu restaurează aceste superbe fresce, mărturie de seamă a geniului pictural moldovenesc!

George CRASNEAN

2 Comments

  1. paraschiva moldovan 9 iulie 2016

    Dumnezeu sa-i ocroteasca si sa-i ajute sa poata sa pastreze flacara credintei si in acel sfant lacas ridicat de SFANTUL VOIEVOD STEFAN CEL MARE ;Amin,

    Răspunde
  2. Florentin 5 martie 2018

    Ferice „pastratorilor”, de orice fel! Aici, ca nicaieri, piatra luminoasa a locasului sfant si aerul ozonat dau o identitate aleasa locurilor. Iar noua, mandria de a fi, si langa „Rusi” (satul), adevarati romani! Multumesc, domnule George!

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *