Etropole, mânăstirea pierdută a Balcanilor

Varoviteţul, aşa cum este cunoscută de localnici Mânăstirea Etropole, e situat pe pantele nordice ale Balcanilor, în străfundul unor nesfârşite păduri de fag şi stejar… La sud de Dunăre, jurnaliştii îl numesc – nu fără temei – “mânăstirea legendelor”. Unii spun chiar că ar fi prezent în peste 100 de legende, cele mai multe dintre acestea vorbind despre o mânăstire pierdută…

Varoviteţ

Numele i se trage de la calcarul (“piatra de var”) folosit la înălţarea bisericii de pe urmă a mânăstirii, cu hramul Sf. Treime, pe la jumătatea secolului al 19-lea. Câte locaşuri va fi avut Varoviteţul, vreme de un mileniu, nimeni n-ar mai putea să ştie însă în zilele noastre… O tradiţie locală susţine că în anul 1858, atunci când a fost înălţată biserica actuală, s-a aflat o pisanie tocmai de la 1158. Aceasta ar fi fost zidită la temelia noului locaş, astfel că, până în prezent, veridicitatea ei nu a putut fi verificată, mileniul de existenţă al Varoviteţului fiind confirmat doar de alte şi alte legende.

Şi nici că s-ar fi putut altfel, câtă vreme, în sec. al 16‑lea şi al 17-lea, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari scriptorii mânăstireşti din Balcani.

Scriptoriul din străfundul Balcanilor

Centrul cărturăresc de la Etropole, cu renumita sa şcoală de grămătici, copişti şi caligrafi, ce a dat culturii ortodoxe din Balcani un tezaur nepreţuit, nu putea să se ivească, peste noapte, din nimic…Sute de manuscrise, ornamentate cu viniete, frontispicii, chenare, reprezentări policrome simbolice, destinate, în bună parte, cultului, aflate astăzi în mari biblioteci ale lumii, îşi au originea la Etropole. O Evanghelie de la 1577, un Trebnic de la 1592, Proloagele de la 1602, poartă semnătura, ca multe alte manuscrise de aici, grămăticului Boicio, ierom. Rafail, diaconilor Dragul şi Ioan. Prezenţa atât de vie, la sud de Dunăre, a cărţii-manuscris, într-o epocă de înflorire a tiparului, ar putea fi socotită de mulţi un anacronism pentru acele vremuri… N-ar trebui însă uitat faptul că autorităţile turceşti nu admiteau funcţionarea tipografiilor pe cuprinsul imperiului otoman, cărţi precum cele tipărite la Târgovişte, Veneţia ori Braşov, fiind socotite, chiar şi de creştinii ortodocşi supuşi turcilor, în mod eronat, ca fiind eretice.

Pustnicii nevăzuţi

Predania leagă întemeierea mânăstirii Varoviteţ de Sf. Ioan de Rila, care s-ar fi sălăşluit într-una din peşterile din apropierea mânăstirii de astăzi, mai înainte de a trece Balcanii spre munţii Rilei. Pustnicii care-i vor urma acestui sfânt sihastru vor sta ascunşi vreme îndelungată, fără a se lăsa cunoscuţi de oameni. Cu vrerea lui Dumnezeu, ei se arătau doar creştinilor aflaţi în mari necazuri, ori iubitorilor de evlavie. Nici aceştia însă nu mai aflau, după un timp, locul lor de nevoinţă, oricât şi-ar fi dat silinţa. Nu i-au putut afla, astfel, nici turcii, vreme îndelungată, deşi auziseră adeseori vorbindu-se despre ei. Întrun târziu, părinţii, spre a-i încuraja pe creştinii robiţi de osmanlâi, vor lăsa se cunoască locul petrecerii lor. Mulţi din cei care veneau însă cu gânduri necurate la mânăstire rătăceau nu de puţine ori cărarea, pănă ce se pocăiau în inimile lor de urzelile cele rele…

O Rila în miniatură

“Mânăstirea pierdută” – o Rila în miniatură – e aşezată pe o adevărată gură de rai. Foşnetul pădurii dimprejur, poienile umbroase, cascada din apropierea sihăstriei, ospitalitatea cu care eşti întâmpinat aici, nu ar putea fi date uitării prea uşor. Moaştele Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, aflate în mânăstire, fac şi astăzi mulţime de minuni, precum odinioară (pe 1 iulie 1692, de pildă, ieromonahul Simeon, după cum grăiesc cronicile, va spăla moaştele celor doi sfinţi, dând apa sfinţită mai multor bolnavi, ce vor primi, în acest chip, grabnică tămăduire). Cu pictura renovată de puţină vreme, biserica Varoviteţului îi aşteaptă, împodobită precum o mireasă a Balcanilor, pe închinătorii ce se abat din orăşelul Etropole, pe cărări de codru, până la mânăstirea legendelor…

Gheorghiţă CIOCIOI