LOADING

Type to search

Grădina din Dumbravă

Pelerinaje

Grădina din Dumbravă

Share

Ardealul este – şi rămâne! – locul muceniciei româneşti. Nu există mânăstire, nu există comunitate mai răsărită care să nu fi avut parte de momentele ei dramatice, de viaţă ori de moarte. Şi, în cele mai multe cazuri, oamenii au ales moartea, adică viaţa în Hristos…

“Cea mai frumoasă rugăciune a mânăstirii noastre este milostenia…”

Şoseaua te poartă grăbită, pe panglica ei cenuşie, dinspre Alba Iulia spre Cluj. După ce ieşi din Unirea, la câţiva kilometri, pe stânga, se deschide priveliştea unei aşezări monahale mari, ale cărei multiple turle sclipesc în soare. Afli de pe indicator că e Mânăstirea Dumbrava, dar localnicii pe care îi iei “la ocazie”, până sus, o numesc “mânăstirea fotbaliştilor”. De la Dumbrava la fotbalişti e distanţă mare, aşa că, oarecum intrigat, vrei să îi afli povestea. Mai mare creşte uimirea când, încă din parcare, maşina îţi e învăluită cu privirea de cele două extreme ale vieţii umane: copii şi bătrâni. Două vârste biologice complet diferite, dar atât de apropiate sufleteşte. Cel puţin prin nevoia de ocrotire, dar şi prin inocenţă: unii din necunoaştere, ceilalţi din neputinţe trupeşti…

După ce laşi în urmă aşezămintele social-filantropice – căci despre ele e vorba – ajungi la clopotniţa mânăstirii, pe sub care treci şi pătrunzi într-un rai… vegetal. Nu ştiu cum or fi iernile aici, dar vara este ceva ce nu se poate descrie doar în cuvinte. Pentru o relatare veridică şi completă ar trebui folosite şi celelalte simţuri, ca mirosul ori auzul. Nu am întâlnit nicăieri asemenea revărsare de culoare, asemenea foşnire, asemenea prospeţime a dăruirii florale, a belşugului cromatic şi olfactiv. Aproape neverosimilă, aproape tulburătoare în relaţia mai aspră pe care ar trebui s-o avem cu Cerul, ducând cu gândul la visare şi la frumuseţile lumii, grădina din Dumbravă este copleşitoare.

Căpiţa, ca rug al credinţei

Însă adevărata poveste trebuie căutată în susul istoriei acestor locuri. Înţelesul ei mi l-a luminat părintele stareţ Vasile Crişan. Întrebându-l direct şi simplu: “De ce aici, părinte?”, vrednicul monah mi-a răspuns că aşezarea mânăstirii chiar pe locul acesta a fost rodul rugăciunii. Rugăciunea către Măicuţa Domnului a fost GPS-ul duhovnicesc care l-a ghidat aproape paradoxal pe acest deal, după ce, iniţial, locul preferat de ctitor ar fi fost ceva mai la vale. “Am început ridicarea aşezământului în 1996, ajutat fiind de credincioşii din satul Dumbrava, al căror preot eram. Pe vremea aceea eram preot de mir, celib, şi mă numeam Teodor. Am înaintat destul de repede cu lucrările, însă la scurt timp mi s-a descoperit o mare taină. Exact pe acest loc, unde vorbim noi acum, a fost martirizat un preot ortodox. Dar cum? A fost ars de viu într-o căpiţă cu fân, pentru că nu a vrut să treacă la uniaţie… Era în anul 1703, iar pe acel mucenic îl chema Ioan”.

Acum am înţeles şi eu! Tot pansamentul acela floral, toată jerba aşternută pe dealul Dumbravei este pusă – ca o piatră tombală vegetală, ca un panegiric târziu – pentru preotul ortodox Ioan. Parfumul florilor, adierea răcoroasă a grădinii şterge cu tact duhovnicesc mirosul cărnii arse, al fânului incendiat amestecat cu rămăşiţele celui ce a fost un luptător pentru credinţa lui. Nu îi şterge însă amintirea, şi nici exemplul personal. De aceea, revista Lumea Credinţei va ajuta şi va sprijini orice persoană care are timp şi dăruire pentru a cerceta în arhive viaţa şi lucrarea acestui mucenic român. Trebuie scoasă la lumină povestea lui şi astfel – de ce nu? – Sinaxarul românilor să se îmbogăţească, alăturându-i-se un nou nume… Spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea neamului românesc. Amin!

500 de porţii de mâncare pe zi

Da, atâtea porţii pregătesc maicile, pentru cei aproape 50 de copii, peste 30 de bătrâni şi pentru mulţimea pelerinilor (cam 2-300 zilnic). Cele 25 de maici robotesc de dimineaţa până seara, dar cu zâmbetul pe buze şi cu un elan neîmpuţinat. Cheia bunei dispoziţii? Prezenţa copiilor, de toate vârstele, abandonaţi prin spitale şi prin orfelinate de părinţii lor. Copii care cresc, care învaţă şi se formează profesional aici, în centrul “Sfânta Veronica”; unii s-au reîntors deja în lume, cu o meserie sau să-şi întemeize o familie creştină. Au de toate: şcoală, casă, masă, asistenţă medicală, dar mai presus de toate au rugăciune şi afecţiune. Alături de aceşti copii sunt bătrânii, din toată ţara, care măcar acum se bucură de o senectute demnă. Nu sunt aruncaţi pe stradă, nu sunt dispreţuiţi pentru neputinţele lor, nu sunt vânaţi pentru bruma de avere care poate fi trecută în contul moştenitorilor. Cabinet medical, stomatologie, camere curate, băi confortabile, locuri de recreere, program de rugăciune – adică de curăţenie sufletească înaintea marii plecări –, toate sunt puse în slujba lor prin efortul incredibil ai stareţului. Care este, într-un sens mai larg, efortul întregii Biserici Ortodoxe, ajunse prin aceste aşezăminte cel mai mare filantrop al României. Ce preţ are această filantropie? Nesomnul unor semeni ai noştri, alergătura zilnică, stresul continuu, mersul cu “săru’ mâna” pe la toată ştăbimea locală şi naţională. Merită oare? Depinde cum te poziţionezi în această chestiune. Părintele stareţ Vasile şi-a luat această formă de mucenicie permanentă, această cruce de pe care nu mai vrea să coboare… În urma lui nu miroase a carne arsă, ci a „sudoare”. Sudoare a jerfei, sudoare a frunţii îngândurate, sudoare a responsabilităţii pentru viaţa a zeci de oameni (cei mai mulţi neputincioşi), care depind de el, în mod direct.

„Mânăstirea fotbaliştilor“

Bizar apelativ! Dar de unde se trage acest supranume, ca un alint sau ca o expersie şugubeaţă? Din faptul că fotbaliştii echipei naţionale, în frunte cu antrenorul lor de atunci, Anghel Iordănescu, au făcut importante donaţii aşezământului cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”. Legăturile sufleteşti s-au păstrat, chiar dacă de unii dintre ei părintele se simte mai apropiat. Cum ar fi cazul lui Dorinel Munteanu, despre care părintele povesteşte, cui întreabă, cum a fost şi cazul de la click.ro: „Mă ştiu cu Dorinel de foarte mulţi ani. A venit în dese rânduri la noi, la Mânăstirea Dumbrava. A fost şi singur, şi însoţit de soţia lui, Simona. De fiecare dată când vine, ne sună să ne întrebe de ce anume avem nevoie pentru copiii care stau în Centrul de plasament «Sfânta Veronica »”. Frumoase legături sufleteteşti, ca de familie. Ca de familie extinsă, cu copii mulţi, cu bunici, cu maici. Dar şi cel mai vârstnic preot din Patriarhia Română, care, la cei 95 de ani, încă slujeşte, inclusiv slujbele de noapte. Şi asta cum? Patru zile pe săptămână stă la Dumbrava, restul în Turda, unde are îşi locuinţa. Părintele Ştefan Roşu a avut o viaţă extrem de bogată, dar şi contradictorie, care a mers de la puşcărie politică până la anumite forme de colaborare cu ocupantul comunist. Dar care dintre noi putem judeca şi cuprinde într-o “sentinţă” un secol de viaţă? Câţi dintre noi au atins sau vor atinge astfel de vârste? Şi, mai ales, câţi dintre noi am trecut, în viaţă fiind, prin Imperiu, prin Regat, prin dictatura comunistă, prin democraţia originală şi prin Uniunea Europeană?! Fiecare epocă istorică îşi are ispitele sale, iar faptul că atâţia semeni ai noştri colaborează acum cu ocupantul – care este Diavolul şi care ne ispiteşte prin necredinţă şi prin fapte anticreştineşti – este lucrul cel mai vrednic de plâns…

Răzvan BUCUROIU

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *