LOADING

Type to search

Pelerinaje

Mănăstirea Cernica. Suflarea Duhului peste ape

Share

Mănăstirea Cernica, situată la 14 km de Bucureşti, pe DN 3,  şi ctitorită la începutul se­co­lului 17, continuă să ui­meas­că prin istoria ei minunată şi prin marea ei forţă duhovnicească. Aici a trăit Sfântul Calinic, care avea, între alte daruri, şi pe acela de a citi gândurile celor din preajma sa. Această veche vatră de spiritualitate şi cultură românească este o mândrie naţiona­lă şi un loc predilect de pe­le­rinaj spiritual. Pictorul Ion Ţuculescu, scriitorul Gala Galaction, marele teolog Dumitru Stăniloae şi multe alte figuri ilustre, istorice sau duhovniceşti, odihnesc în cimitirul mănăstirii.

Sfintele Moaşte tămăduitoare
Mănăstirea de călugări, ctitorie a vornicului Cernica Izvoranul, zis Ştirbei, e atestată do­cu­mentar la 1608, prin hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Şerban. În acel an, vornicul a re­făcut un vechi schit, căruia i-a dat numele său şi l-a înzestrat cu pământuri, păduri şi sate, spre veşnica po­menire a neamului său. Mănăstirea este zidită în mijlocul unui lac înconjurat de păduri, pre­zentând în orice anotimp aceeaşi fascinaţie, atât pentru ochi, cât şi pentru inimă. După ce a fost părăsită vremelnic din pricina unei epidemii, mănăstirea a fost restaurată în 1842 de către Sf. Calinic (1787-1868), care a fost sta­­reţ al mănăstirii timp de 31 de ani. Moaştele acestuia, făcătoare de minuni, odihnesc într-o raclă din biserica mare a mănăstirii. Multe sunt minunile vrednice de pome­nire ale Sfân­tului Calinic, de la vindecări miracu­loase la întoarcerea bărbaţilor acasă, la măritişul fetelor sau la dezbă­rarea de vicii cumplite. La Cernica, nu există zi în care credincioşi din toată ţara să nu vină să se roage dinaintea Sfintelor Moaşte pentru ali­na­rea necazurilor şi ier­tarea păcatelor.

De la Gheorghe la Calinic
În anul 1781 vine ca stareţ al mă­năs­tirii pă­rintele arhi­man­drit Gheorghe, unul dintre uce­nicii Sfântului Pai­sie de la Neamţ. Acesta re­fa­ce obştea de mo­nahi (care se risipise din pri­cina războaielor şi a ciumei) şi ridică din ruină bise­rica. Viaţa monahală de la Cernica primeşte astfel un nou avânt. În locul vechii biserici e con­struită, la 1815, Biserica Sf. Nicolae din Ostrov, a cărei pictură interioară a fost realizată de zugravul Fota­che, u­nul dintre ultimii meş­teri ai picturii medievale. Lă­caşul l-a avut ca sta­reţ, între 1818 şi 1850, pe cel mai luminos şi re­pre­zen­tativ om al timpului: Sf. Ie­rarh Cali­nic de la Cer­nica, ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, şcoli şi case pentru orfani. În vremea sa au fost ridicate zi­du­rile împrejmuitoare şi Biserica Sf. Gheor­ghe, clădirea stăreţiei şi aproape toate casele de pe insula care poartă numele ace­luiaşi Sfânt Mare Mu­cenic. Iubitor de cultură, Calinic a pus bazele unei valoroase bibli­o­teci şi a deschis aici o şcoală de pictură bise­ricească. O instituţie de o reală importanţă a fost Semi­narul Monahal, care a funcţionat aici şi a dat oameni de seamă ai Bisericii, printre care şi Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist. Corpul de chilii în care vieţu­iesc astăzi că­lugării este ocrotit de ziduri ca de cetate, cu o ar­hi­tectură tipică zonelor de câmpie, adică nu prea înaltă, spre a se putea repara uşor.

Pe lacul Cernica au tăcut broaştele
Ierarhul Calinic a fost trecut în rândul sfin­ţilor în 1955, în plină prigoană comunistă. Prin­tre cele mai celebre profeţii ale sale se numără prezicerea morţii Mi­tro­politului Nifon, a izgonirii lui Cuza, a celor două Războaie Mondiale şi chiar a „izbăvirii“ României, ce-ar fi trebuit să înceapă (şi poate a şi început, în adâncuri ne­ştiute de noi) în anul 1996. Vechea chilie în care a trăit e si­tuată în insula Sfântului Gheor­ghe de pe la­cul Cer­nica şi a devenit cu timpul casă memorială. Acolo se păstrează obiecte care i-au apar­ţinut marelui stareţ. Un fapt cel puţin curios e acela că în jurul chiliei broaş­tele nu cântă niciodată. Le­genda spune că într-o sea­ră, pe când sfântul era cufundat în rugăciune, liniştea i-a fost tulburată de orăcăitul broaştelor. Atunci el s-a dus pe malul apei şi, de­limitând cu privirea o porţiune din lac, atât cât „zgomo­tul“ să nu ajungă la chilie, a binecuvântat broaş­tele şi le-a spus: „Duceţi-vă în stânga şi în dreapta, de cântaţi cât vreţi! Dar aici voi să nu-mi mai cântaţi!“. Din acea zi, în zona binecuvântată de Sf. Calinic broaş­tele au înce­tat să mai orăcăie.

Mortul neputrezit
Povestesc bătrânii călugări că în vara anului 1854 Sf. Calinic se îndrepta, pe Valea Jiului, către Mănăstirea Lainici. Pe drum s-a întâlnit cu fiii unui om înstărit, care murise în urmă cu 7 ani. Tocmai în acea zi de sâmbătă urmau să-i facă parastasul de pomenire şi Calinic s-a oprit să-şi tragă puţin sufletul alături de ei. Cu ocazia deshumării cadavrului, rudele au constatat că mortul nu putrezise. Toţi au încremenit de spaimă. Ştiind că sfântul are har şi că face minuni, copiii bogătaşului au căzut în genunchi şi l-au rugat să rămână în satul lor până a doua zi. Calinic s-a înduioşat şi a rămas pentru a-i ajuta. Lumea vorbea că răposatul avuse­se în timpul vieţii puteri necurate şi toate sluj­bele de dezlegare făcute la căpătâiul lui de ar­hie­rei şi preoţi, ca şi toate rugăciunile rudelor, nu avu­seseră nici un efect. Sfântul a ţinut sluj­ba li­tur­ghiei la biserica din sat şi a mers la mormânt cu o cruce în mână. Mortul, dezgropat în­tre timp, era rezemat în picioare de zidul bi­se­­ricii. Trupul intact era îmbrăcat în haine lungi de mătase. După ce şi-a terminat slujba, sfântul a început să citească rugăciunile de iertare a păca­telor şi dezlegare de blesteme. Toţi cei prezenţi au plâns, înălţând slavă lui Dumnezeu, în timp ce trupul răposatu­lui se transforma sub ochii lor în pulbere, începând de la tălpi. La sfârşi­tul rugăciunilor, din cadavru nu mai ră­măse­se decât o grămăjoară de ţărână ames­te­cată cu oase. Blestemul fuse­se stins.

„În numele Domnului Hristos, ridică-te!“
Biserica Sf. Nicolae din aşezământul Cer­nicăi are o icoană făcătoare de minuni, dar nu se ştie cu precizie care dintre cele 7 icoane prezente în interior este aceea. Se bănuieşte doar că ar fi cea mai veche dintre ele. Icoana îl înfăţişează pe Sf. Nicolae. Legenda spune că acesta a coborât într-o noapte în visul Sfântului Calinic şi l-ar fi anunţat că stareţul Nicandru a murit. La vremea aceea călugării au notat data res­pec­tivă în scriptele bisericii şi trista veste s-a con­firmat mai târziu. Spre sfârşitul vieţii, în cadrul unei sluj­be de exorcizare săvârşite în paraclisul Episcopiei Râmnicului, Sf. Calinic a reuşit să aducă în fire o femeie care ţipa, făcea spume la gură şi-şi rupea hainele de pe ea. Bunul părinte şi-a aşezat mâinile pe ca­pul ei şi a binecuvântat-o, rostind: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ridică-te!“. Femeia s-a liniş­tit într-o clipă, apoi s-a închinat la sfintele icoane, mulţumind lui Dum­nezeu. După puţin timp, un meş­te­şugar din partea locului, pe nume Costache, a venit cu fiul său epileptic la Sf. Calinic. Acesta i-a spus: „Du-te acasă şi te roagă la Mai­ca Domnului“. Când a ajuns în ograda lui, bărbatul a rămas uimit văzând cum fiul lui se îndreaptă către icoana Preasfintei Fe­cioa­re şi îngenun­chea­ză. dinaintea ei! După ce s-a rugat, copilul s-a ridicat în picioare şi, cu o privire senină, i-a spus: „Tată, cu ajutorul lui Dumne­zeu şi al Maicii Dom­nu­lui, sunt sănătos-tun“.

Icoana prevestitoare
Iată, în final, mărturia unei tinere care a vizi­tat recent Mănăstirea Cernica: „Am intrat înă­un­tru când abia începuse slujba. Emoţionată, am trecut pe la racla Sfântului Calinic şi după a­ceea pe la icoane. Ajunsă în faţa Sf. Altar, la icoana Mân­tuitorului nostru Iisus Hristos, am atins icoana, după care, ridicând privirea, am rămas uimită: Mântuitorul era cu gura întredeschisă! Faţa Îi era într-o continuă mişcare. Întotdeauna admirasem acea icoană şi ştiam că Iisus era pictat cu gura închisă. Atunci mi-am zis în gând: Doamne, ce vrei să-mi spui? Atunci Mântuitorul a des­chis şi închis gura de două ori! Am ieşit tulburată din biserică. Cre­deam că am înnebu­nit, că am probleme cu vederea, nici eu nu mai ştiam… M-am frământat ore întregi, neştiind ce să fac. Însă, când am ajuns acasă, în Bucu­reşti, am aflat cu stu­poare că apartamentul meu fusese spart. Hoţii mi-au furat nişte bani care nu erau ai mei, ci ai unui prieten. Acesta îi lăsase la mine pentru că urma să demarăm împreună o afacere. Eram disperată. Am fost nevoită să-i restitui omului banii, lucru care m-a obligat la economii drastice timp de mai multe luni. Întrebările privitoare la întâmplarea petrecută la Cernica, cu puţin înainte de furtul banilor, mă chi­nuiau încă, aşa că m-am dus din nou acolo. Am întâlnit un preot bătrân, că­ruia i-am povestit vi­zi­unea din biserică. Acesta mi-a spus, cu o voce venită par­că din cer: N-a fost o vedenie. Mai bine aminteşte-ţi da­că mimica feţei din icoană era tristă. I-am spus că da. Preotul mi-a pus mâ­na pe frunte: Co­pilă, nu cumva ai avut de atunci un ne­­caz, o pierdere ma­re de bani? Apoi a dispărut ca şi când n-ar fi fost. Habar n-am cine era, dar m-a făcut să înţeleg ce voise să-mi spună, de fapt, acea sfântă icoană…“

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *