Mănăstirea Ciolanu – Athosul buzoian

„Inima mea a rămas la Mănăstirea Ciolanu, în Buzău“, îmi spunea, cu puţin înainte de marea plecare, părintele Ioasaf Popa. Vrednicul cărturar, arhimandritul Ioasaf, aici şi-a început urcuşul duhovnicesc, ca frate de mănăstire. Tot aici l-a cunoscut pe marele patrolog, profesorul I. G. Coman, care-şi petrecea verile de studiu cu ucenicii săi. Dar pe atunci lavra buzoiană era populată cu aproape 100 de călugări. Orân­duirea comunistă nu începuse încă prigoana făţişă împotriva cinului monahal. Era înainte de 1959…
Tot aici, în Mănăstirea Ciolanu, au ucenicit şi alţi fraţi, viitori ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Lucian Florea, care a păs­torit scaunul Tomisului, Eftimie Luca, episcop al Romanului, şi Casian Crăciun, vlădica de la Dunărea de Jos. În afară de ei, alţi ierarhi au căutat liniştea acestei mănăstiri: Mitropolitul Firmilian al Olteniei şi Epifanie, actualul episcop al Buzăului.

O hartă neuronală a slujirii călugăreşti
Într-o splendidă zi de februarie am luat şi noi pieptiş drumul care urcă la mănăstire. Pă­du­rile dese, neumblate, aerul tare, liniştea de­să­vârşită, presimţirea nu tocmai îndepărtată a pri­măverii, toate anunţau o importantă des­co­perire spirituală. Şi nu am fost dezamăgiţi, de­cât în mică măsură. Locul, aşa cum se descope­ră ochiului, este spectaculos. Intrarea sobră, im­pozantă, căsuţele care formează incinta mă­năstirii, biserica mare şi – ai zice, puiul ei mai vârstnic, bisericuţa veche – cimitirul în miniatură şi liniştea, mai ales liniştea de început de leat… Tot tăpşanul pleşuv din dealul Ciolanului, pe care stă mănăstirea, este ca o frunte brăzdată de gânduri: cărările ce duc la biserici, la cimitir, la chilii. Potecile de iarbă frământată de tălpi butucănoase de călugăr indică traseul nervos, neuronal ai zice, al ordinii monahale de la Cio­lanu.
Pe stareţ l-am găsit în bisericuţa veche, slujind. Numele lui este Chiril Lovin, este protosin­ghel, este din Focşani, este tânăr. De la el am aflat istoricul mănăstirii: „Numele acesta de Ciolanu vine, cel mai probabil, de la oasele u­nor sihaştri care au fost descoperite în această poiană. Se pare că aici şi-au găsit refugiul câţiva călugări scăpaţi din Bizanţul care fusese ocupat de turci, în secolul al 15-lea. Biserica ve­che, cu hramul Sfântului Mare Mu­ce­nic Gheorghe, a fost ri­di­cată de Doamna Neaga, soţia lui Mihnea Tur­citul, în anul 1589. Era în timpul unei invazii, şi Doamna Neaga, împreună cu cei 5 copii ai săi, s-a refugiat în  vatra de sihăstrie ce funcţiona aici. Unul dintre copii a murit şi, după toate probabilităţile, ale lui sunt oscioa­re­le ce-au fost găsite, după multă vreme, îngropate în dreapta bisericii. Ini­­ţial, biserica era fără turle şi fără pronaos“.
Timpul s-a scurs peste rugile şi truda mona­hi­lor din dealul Ciolanului. În secolul al 17-lea, după obiceiul epocii, mănăstirea a fost închinată, vremelnicul beneficiar al acţiunii fiind lavra Du­sicon, din Grecia. Evident, pustiirea şi-a făcut simţită prezenţa, la scurt timp după aceea, ştiut fiind că proasta administrare a grecilor a surpat multe dintre ctitoriile românilor.

Un sfânt providenţial
Culmea, un străin avea să redea Mănăstirii Ciolanu strălucirea spirituală pierdută. Recent canonizatul Vasile de la Poiana Mărului, „de neam din Malo-Rusia“, a adus aici, în 1763, fix o duzină de monahi moldoveni şi munteni. De ce tocmai 12? Pentru că marele stareţ, reorga­ni­zatorul vieţii călugăreşti de la noi (împreună cu Paisie de la Neamţ), considera că numărul 12 este ideal pentru a închega o obşte monahală puternică, unită. Anul 1766 este păstrat în arhivele mănăstirii ca reperul cronologic ultim al Evului Mediu, atunci când mănăstirea be­neficiază de un tardiv hrisov domnesc. După aceasta, Ciolanu dispare aproa­pe un secol din scrip­tele istoriei scri­se, obştea presu­pu­nân­du-se a fi risipită.

Renaşterea
Anul 1825 este important pen­­tru Ciolanu, căci Epis­co­pul Che­sarie al Buzăului începe ridicarea marii biserici, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel. De atunci, din prima ju­mătate a secolului al 19-lea şi până la faimosul Decret 200 din 1959, obştea de aici a nu­mărat între 80 şi 100 de vie­ţui­tori. Printre aceştia, re­nu­miţi pen­tru talanţii lor au fost: Varlaam Protosinghelul, ma­re­le compozi­tor de muzi­că psaltică, mort în 1849 şi în­gropat în cimitirul mă­năs­tirii; Gherontie Schimonahul, mu­tat la Domnul în 1952, cel ce a cules nenumărate ma­nu­scrise cu texte patristice, a tra­dus texte filocalice (înaintea părintelui Stăni­loae), prin­tre care „In­tro­du­cerile“ Sfântului Vasile de la Poiana Mă­rului; apoi părintele Dometie Mano­lache, bu­zoian de loc, cel care prin râvna lui a reînviat Mănăs­tirea Râmeţ din Ardeal. Părintele Dometie – un posibil sfânt contemporan – a venit cu câteva maici de la Râ­meţ la Mănăs­ti­rea Răteşti (aproape de Cio­lanu), unde func­ţio­na o şcoală de maici, pentru deprinderea co­­rectă, profundă, a vieţuirii mo­nahale. În fine, această enumerare succintă trebuie să-l includă şi pe ar­him. Neofit Smă­­răn­do­iu, cel care a păstorit mănăstirea timp de aproape 30 de ani (1967-1997), a con­struit multe corpuri de chilii, a orga­ni­zat mu­zeul etc.

Ciolane şi odoare
Pe lângă ne­nu­mă­ra­tele şi rodnicele se­min­ţe din brazda învierii de obşte care se află în cimitirul mănăstirii, la Cio­la­nu se mai află câteva piese de rezistenţă ale artei şi spi­ritualităţii creştine. Bunăoară, i­coa­­nele realizate de Tattarescu, ne­pot al lui Nicolae Teo­do­res­cu Pita­rul, cel ce a zugră­vit bi­se­rica mare şi care a condus şcoala de pictură de la Bu­zău, pe la jumătatea se­co­lului 19. A­­poi, sin­gura icoa­nă bi­zan­tină a mă­năs­tirii, pic­tată la Athos, ce îl înfă­ţi­şează pe Sf. Gheor­ghe, sau o co­pie (din 1925) a icoa­­nei Maicii Do­m­­­­nului cu Prun­­cul de la Dăl­hă­uţi. Tot aici găsim un semn de preţuire din partea Patriarhului de Con­­stantinopole, Ioachim al 4-lea, datat 1909; acest Patriarh a fost cel care, la 1885, a temeinicit autocefalia Bisericii Or­to­doxe din Vechiul Regat. Din Grecia, în jurul anu­lui 1830, au fost aduse la Ciolanu moaştele mai multor sfinţi, care se află într-o raclă, în bi­se­rica mare: Gheorghe, Mercurie, Pan­te­limon, Hara­lambie, Trifon, Eftimie, Ig­natie, Acachie, Neofit, Pa­ras­cheva.

Pietre, poieni şi rugăciune
Chiar lângă mănăstire, pe te­re­nurile acesteia, a funcţionat, în ulti­mele decenii ale secolului 20, tabă­ra de sculptură de la Măgura. Pie­trele mari, albe, înfipte în tăp­şanul de dea­supra mănăstirii, măr­turi­sesc ase­diul insidios al modernităţii – cu toate for­me­le ei deru­tante de expresie – asupra tra­di­ţiei. Ca o armată de invazie, ca o ceată de idoli aţipiţi, formele acestea abstracte de deasupra mănăstirii par totuşi că stau încremenite la pândă. Călugării nu le înţeleg menirea, vorbirea mută… Doar noaptea, lumina zgârcită a lunii – care împrăştie bezna desăvârşită, nefi­reas­că, în care este învăluită mă­năsti­rea – aşterne pe aceste forme o pa­­lidă, stranie şi întârziată aureolă…