Mânăstirea Făgeţel. Streaşina credinţei

Drumul o ia la vale, pripit, după ce a urcat până pe culmile ceţoase ale munţilor. Te afli în pasul Ghimeş, care leagă Ardealul de Moldova, străpungând munţii spre Răsărit, la Moineşti. De îndată ce începi coborârea şi ieşi din ceţuri, pe panglica şoselei te întâmpină o bisericuţă. Este – limpede! – loc de odihnă, dar şi de popas sufletesc. Pe câteva laturi te întâmpină ziduri înalte, din piatră, semănând exact cu cele de la mânăstirea Izvorul Mureşului. E clar, avem de-a face cu acelaşi ctitor: Episcopul Ioan al Harghitei şi Covasnei. Mânăstirea care ne-a răsărit de sub poala muntelui se numeşte încă Făgeţel, dar denumirea i se va schimba în „Crucea Împuşcată”.

De ce? Haideţi să vedem împreună!

Călugăr spânzurat între 2 brazi
În aceste locuri, credinţa este asemeni izvoarelor. Pornesc din munte, se adună pe văile moi, se strîng într-un şuvoi, se lasă purtate la vale. Credinţa, aici, este literalmente agăţată de aceşti munţi friguroşi, este amestecată cu mirosul de cetină, este purtată în miţoasele ciobanilor, este tre­cu­tă munţii, de-o par­te şi de alta, în carele greoaie ale ţăranilor. „Trafic” cu Duhul Sfânt, aşa se poate intitula miş­carea de transhu­man­ţă duhovniceas­că a călugărilor orto­docşi din estul Ar­dea­lului. Ei duc cre­din­ţa, personal, la acei semeni ai lor izo­laţi – fie de aspri­mea peisajului, fie de neprielnica vecinătate cu anumiţi secui. Şi lumea îi caută pe aceşti mo­nahi. Le place mesajul purtat pe sub dulamă, tainic, ca în vremurile în care Biserica era mai puţin o instituţie şi mai mult o stare de spirit.
Mânăstirea Făgeţel este şi ea o stare de spirit. Înfiinţată în 1995, are un hram foarte potrivit cinului călugăresc: „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, la 29 august. Şi asta, din două motive: atât că Înaintemergătorul Domnului este prototipul călugărului, prin asceza şi „certarea” pe care o aduce lumii, cât şi prin pilda acestei execuţii ca urmare directă a păcatului, a desfrâului.
Istoria aşezământului este una cu tradiţie. Pe o veche vatră monahală, la 1903 se ridică mica bisericuţă care dăinuie şi astăzi, iniţial sub forma unui paraclis familial. În anul 1937, văduva Rozalia (pomenită zilnic la slujbe), donează Arhipepiscopiei Sibiului aşezământul. Tot atunci poposeşte aici părintele Dionisie Şova, moldovean călugărit în lavra Bogdanei. Anul 1940 şi pierderea Ardealului de Răsărit în contul Ungariei revanşarde atrage prigoana religioasă, iar micul schit de desfiinţează. În 1946 părintele Dionisie revine. Reia toată lucrarea duhovnicească, dar în 1951 este găsit spânzurat între doi brazi din apropiere. Pe seama acestei morţi năprasnice au circulat multe versiuni. Cea mai de ocară a fost răspândită de comunişti, care au născocit faptul că părintele s-ar fi sinucis. Călugăr sinucigaş? Să fim serioşi, aşa ceva nu s-a pomenit! Cel mai probabil a fost omorât, aşa cum ştiu sătenii, de către un vecin de hotar, ungur. Cu atât mai mult cu cât părintele Dionisie binecuvântase odinioară trupele române care trecuseră prin pasul Ghimeş, luptând pentru eliberarea Ardea­lului. Spânzurat între doi brazi… Bine, dar câţiva km. mai jos, spre fosta graniţă cu Moldova, se află chiar Pădurea Spânzuraţilor, locul unde ofiţerii armatei autro-ungare executau – prin spânzurătoare – pe acei români care refuzau să lupte împotriva fraţilor lor de sânge şi credinţă, în timpul Primului Război Mondial. Aşadar, „tradiţia” s-a păstrat între aceste văi, disputate între români şi unguri. Dar despre aceste lucruri, puţin mai încolo…

Nici o jertfă nu este în zadar
După dispariţia vrednicului slujitor şi ocrotitor, Făgeţel devine un loc al profanărilor. IAS-ul inventat de comunişti îşi face mendrele pe moşia şi chiar în incinta schitului. Şansa vine printr-un vrednic preot de mir – Victor Bucur, fiu al satului – care în plină prigoană atee reîncepe rânduiala sfintelor slujbe, chiar dacă parohia lui era în sat. Aşa s-a săvârşit slujba Acatistului în fiecare vineri, şi nici la marile sărbători părintele nu uita de bisericuţa izolată, care avea pe atunci hramul Sfânta Treime. După reactivarea aşezământului, aici îşi face apariţia un fost primar, în comuna Milaş, din judeţul Bistriţa Năsăud. Fost primar şi pe vremea comuniştilor, Ioan cere, nici mai mult, nici mai puţin, călugăria. După un timp, o primeşte, deodată cu fiul său. Pe acesta îl va chema Iov ca monah, iar pe tatăl său, Ioachim. Fostul primar îşi sfârşeşte zilele în bună aşezare călugărească, la peste 80 de ani, iar pe fiul său l-am întâlnit vara aceasta la… Halmyris, în Delta Dunării, plecat să ridice Mânăstirea Murighiol. Evident, însoţit de fratele Constantin Miron, de­spre care am povestit într-un număr anterior, la „Întâmplări adevărate”.
În prezent, în afara părintelui stareţ care este la studii în Grecia, din obşte fac parte 5 că­lu­gări şi 2 fraţi. De ce un număr aşa mic? Mai întâi, pentru că mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi. Şi pentru că aici îţi trebuie vână de călugăr adevărat, să poţi rezista muntelui, regimului auster, tensiunii duhovniceşti a locului.
Ca şi la la Izvorul Mureşului, incinta toa­tă vibrează de culori. Pictura bi­se­ricii a fost realizată de Mihai Chio­aru şi Dumitru Ma­covei, trapeza, clopotniţa şi pridvorul aparţin lui Ovidiu Pre­oteasa, iar exteriorul chiliilor este semnat de Ioan şi Petru Paşcu. Gazdă admirabilă, în scurta noastră vizită, a fost părintele egumen Ghelasie.

Restanţele memoriei
Cum vă spuneam, la nici 20 de km. mai jos, spre Moldova, se găseşte un loc terifiant: Pădurea Spânzuraţilor. Aici era Gol­gota ofi­ţe­rilor români care tre­ceau liniile la „inamic”, sau cei care refuzau să lupte contra fraţilor lor de neam şi credinţă. Spunem Gol­go­tă, pen­tru că acestor con­dam­naţi li se refuza o moar­te demnă de orice ofi­ţer, aceea a plutonului de execuţie. Ei erau spân­zuraţi ca nişte bor­faşi, dezonorându-i până şi post-mortem. Ca­zul tână­rului sub­lo­cotenent Emil Rebrea­nu este mişcător. La 26 de ani, un copil aproa­pe, el refuză viaţa pe care nu apu­ca­se să o tră­iască, ale­gând onoa­rea. O mu­ce­ni­cie pe altarul nea­mu­lui ro­mâ­­nesc, în­spre care nu a putut în­drep­ta arma, pre­fe­rând pro­pria lui moar­te. Pe locul execuţiei însă, în toam­na lui 2004, ce găsim? Cum cinsteşte Pa­tria-Mamă pe acest copil al său, care nu a trădat-o, murind ca un câine, în floarea vârstei şi în batjocura imperialilor săi colegi? Patria-Mamă i-a rostuit un mormânt devenit acum jalnic, complet neîngrijit, peste care flutură un steag ca o ruşine. O cârpă decolorată şi zdrenţuită, pe care ne-a fost jenă să o fotografiem. Atât. Părăsim locul gândindu-ne sincer: a meritat oare sacrificiul său? Tot breasla artiştilor ne dă răs­punsul: Da! Prin nepie­ri­toa­rea operă Pă­du­rea spânzu­raţilor a lui Liviu Rebreanu şi prin teribilul film în alb şi negru al lui Liviu Ciulei. Atât a rămas, pe pământul oame­ni­lor, în urma subloco­tenentului Emil Rebreanu – om fru­mos şi fără noroc…

Räzvan BUCUROIU