LOADING

Type to search

Pelerinaje

Mânãstirea Lãpuşna, mântuire prin gaura cheii

Share

Sunt anumite colţuri de ţară mai izolate, în care nu ai ocazia să păşeşti cu una, cu două. Aşa a fost, în cazul meu, călătoria în munţii Gurghiului, aşezaţi în estul Ardealului. Acesta este un loc în care ajungi doar ca destinaţie în sine, nefiind pe vreun drum principal între două obiective. Şi, în plus, fiind munţi nebătuţi de picior de turist (doar de uriaşe camioane care poartă la vale, zi şi noapte, leşul pădurilor de brad), cu drumuri desfundate şi cu aşezări rare, pot fi socotiţi ca destinaţie unicat. Ei bine, acolo am întâlnit o… comoară.

Comoara din lemn de stejar

Satul Comori se află în vecinătatea Mânăstirii Lăpuşna, în judeţul Mureş. Aici, în anul 1779, sătenii au ridicat o biserică de lemn, dar cum? Din stejar şi molid, adică o combinaţie interesantă între etern şi perisabil, între soi tare şi structură fragilă, între duritate şi miros îmbălsămat… Mai mult, bârnele sunt prinse între ele în coadă de rândunică – element arhitectonic de referinţă pentru cultura lemnului din România, dar şi simbolic pentru “supleţea” şi “decolarea” pe care ochiul le resimte, privind această frumoasă îmbinare. Hramul este şi el perfect ales: Sfântul Ierarh Nicolae, făcut din dublu aluat – generozitate fără limite şi intransigenţă a dreptei învăţături. El este cel care arunca bani în ascuns, noaptea, în casa tatălui care îşi îndemna fiicele să se prostitueze din cauza sărăciei, şi tot el este cel care la Sinodul de la Niceea l-a pălmuit – răsunător! – pe Arie, ereticul înverşunat. Aşadar, o combinaţie de esenţă tare şi esenţă moale, parfumată, şi în cazul sfântului ocrotitor al locaşului…

Ei bine, sătenii din Comori şi-au dus credinţa ortodoxă prin veacuri, în bisericuţa lor neştiută de nimeni. Icoanele din interiorul aşezământului sunt pictate ceva mai devreme, pe la anul 1740 de către iconarul Vasilaşcu, “zugrav din Ţara Moldovei, feciorul lui Chiriac, stegarul din Focşani” şi au fost preluate de la o ctitorie anterioară. Pictura murală, într-un stil plin de ingenuitate populară, cu multe intuiţii teologice de excepţie dar şi cu ample compoziţii, este realizată de Toader Popovici. Interesant că tot din acea ctitorie anterioară este preluat şi ancadramentul uşii, care are o formă neobişnuită: imită perfect gaura cheii!

Prin gaura cheii… în împărăţia Cerurilor

Geniul popular românesc a lăsat multe urme, dar şi multe enigme pentru generaţiile viitoare. Bunăoară, aceasta: de ce intrarea în această biserică de lemn are forma găurii cheii? Ce mesaj se ascunde în spatele acestui limbaj codificat în lemn de stejar? Dintre toate variantele de dezlegare a acestui rebus teologic, una mi se pare de luat în seamă. Biserica “e cerul pe pământ”, iar liturghia este ambianţa vizuală, sonoră şi harică a raiului, pregustat de pe pământ. Acest rai nu este însă accesibil tuturor oamenilor, ci numai celor care îl merită. Adică celor care merg la biserică, se roagă, fac fapte bune. Adică celor puţini. Care, prin numărul şi prin faptele lor, “descuie” totuşi Împărăţia… Fiecare om care intră prin această gaură este chiar cheia ei, descuind – punctual – şansa mântuirii personale, dar şi comunitare. Şi bisericuţa umilă din poiana tihnită a Lăpuşnei devine trambulină a sufletelor spre Cel nevăzut, rampă spre Neatins.

Cât o fi costat Sfântul Nicolae?

Nimeni nu mai ştie acum preţul, deşi dacă te-ai scufunda în arhivele prăfoase, poate l-ai găsi. Mai exact, cât a plătit regele Carol al II-lea sătenilor din Comori pentru comoara de lemn, pe care a strămutato din sat pe domeniul lui de vânătoare, de la Lăpuşna? În anul 1939, pe malul neastâmpăratului pârâu Secuieu, a fost relocată biserica de lemn, care însă arăta puţin altfel. Bunăoară, nu avea turnul atât de înalt, aşa cum arată în imaginile de azi, deoarece acesta… nu exista. El a devenit realitate prin intervenţia – inspirată sau nu, numi dau seama – arhitectului restaurator, care i-a adăugat ceva nespecific zonei: un coif înalt şi foişor! Dar chiar şi fără aceste accesorii “aspiraţionale”, bisericuţa a servit drept loc de reculegere pentru monarh şi anturajul său, dar pentru o foarte scurtă perioadă (Carol abdicând în 1940). Ulterior, Nicolae Ceauşescu – marele vânător al RSR – a folosit intens domeniul de vânătoare, însă fără să calce pragul bisericii. Aceasta a fost “cercetată” de pădurarii şi muncitorii forestieri, din an în paşte, până prin anii ’60‑’70. Şi astfel, pentru câteva decenii, s-a aşternut liniştea… E drept, prin nefolosire, locaşul s-a conservat în chip miraculos, în aşa fel încât în 1997, atunci când s-a pus problema înfiinţării unei mânăstiri retrase aici, la Lăpuşna, bisericuţa şi-a (re)primit cu căldură porţia de rugăciune, fără ifose de restaurare. Aşa au început să se ridice chilii, în această poiană cu brazi seculari, în care iarna domneşte aproape tot anul…

Redactorii tv nu se mântuie

La intrarea în bisericuţă, în cerdac, se află un mic afiş. Nu mi-ar fi atras atenţia dacă nu ar fi stârnit comentarii dintre cele mai aprinse printre colegii mei de la TVR, împreună cu care eram. Scria aşa pe afişul Lăpuşnei: “Viaţa evlavioasă ortodoxă înseamnă: (urmau mai multe puncte) Să nu aibe profesii imorale prin care se aduc prejudicii (directe sau indirecte) Bisericii şi mântuirii altora, de pildă: patron de bar, sex-shop, casă de toleranţă, regizor-actor, redactor tv, editor de publicaţii antiortodoxe…” şi exemplele de meserii mizerabile abundau. Prima oară am crezut că e ceva în neregulă cu însăşi apariţia acelui afiş: o glumă proastă, cineva care le joacă o festă călugărilor etc. După care am citit şi restul, aproape la fel de halucinant ca şi prima parte: despre creşterea copiilor. Marcat de acest incident plin de brutalitate comunicaţională, lipsit de o minimă strategie pedagogică şi doldora de ţâfnă moralizatoare, care îi lua “de sus” (şi) pe redatorii tv, pe actori şi regizori, otova, la grămadă cu proxeneţii şi fabricanţii de arme, am căutat explicaţii. La ţanc apare părintele stareţ Arsenie. La prima vedere – om întreg. Ba chiar politicos, atent la legile ospeţiei (a poftit tot grupul la o cireşată, în stăreţie; între timp unii colegi, mai slabi de înger, o tuliseră deja spre maşini, cu tot cheful tăiat). La un păhărel de licoare, în răcoarea chiliei, am încercat să stabilim un dialog pe seama celor citite la intrare – e bun cuvântul “la intrare”, că după lectură nu‑ţi mai venea să intri, ci să ieşi, dacă tot erai hărăzit iadului! N-am reuşit să obţin o explicaţie coherentă asupra acelui gest de ostentaţie duhovnicească, de excluziune şi de afurisenie a priori, de provocare gratuită, dar nici n-am mai insistat. Când am aflat că părintele Arsenie este singurul locuitor al pustietăţii aceleia, mi-am luat seama. În definitiv, fiecare are parte de ceea ce-şi doreşte, iar echipe tv părintele Arsenie nu şi le doreşte, dar nici nu va mai prinde pe-acolo vreuna – garantat!

Noroc cu Lumea Credinţei, ghidul nostru multiubit, care a avut curiozitatea şi tactul de a trece peste falsele bariere puse în cale şi a descoperi că monahul din faţa noastră este un om articulat duhovniceşte, blajin, cu lecturi consistente şi cu dorinţa de a le împărtăşi şi altora. Dar aşa?!

Răzvan Bucuroiu

P.S. Poate că unor cititori li se va fi părut minor incidentul. În acest sens, precizez că la cină, multă vreme, s-a discutat aprins şi în termeni nu tocmai favorabili, despre acel afiş al cărui rost nimeni nu-l înţelegea. A pierdut Biserica, au pierdut oamenii sinceri care au dat să intre să se închine, dar haina meseriei “i-a vădit că nu este de nuntă”. Dar chiar aşa, în aceste condiţii puse la uşă, cine e vrednic să mai intre în vreo biserică? Şi, cu atât mai mult, prin gaura cheii…?

Next Article

1 Comment

  1. ioDan 27 octombrie 2016

    Acel părinte, aluat locul D-lui Hristos, judecându-i pe cei „nevrednici”.
    Câți nu facem la fel ?!.

    Răspunde

Leave a Comment ioDan Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up