Mănăstirea Lainici – mireasa din defileu

Apele întunecate ale Jiului nu pot răsfrânge, în unda lor, splendoarea naturală a Defileului. Omul – prin exploatările miniere din amonte – le-a răpit limpezimea, murmurul cristalin, peştii, viaţa. Sunt ape je­fuite. Tot omul, însă, în mijlocul acestei splendori naturale, care este Valea Jiului, a avut intuiţia să ri­di­ce o staţie de purificare. E drept, nu una a apelor, ci a sufletelor. Încheietură a provinciilor istorice (Ol­tenia şi Ardeal), loc de retragere, de popas al călătorilor acestei lumi, mănăstirea cu nume misterios înfruntă timpurile de mai bine de 600 de ani. Lainici e un model al lumii româneşti: la între­tă­ie­rea drumurilor, la răscrucile istoriei, când distrusă de răutăţile veacului, când renăscută din propria cenuşă…

Nicodim: făcătorul de biserici
Acest providenţial Sfânt venit de peste Dunăre, din Serbia, a fost omul care a reînnoit şi reorganizat monahismul românesc din vea­cul al 14-lea. Trimis în Ţara Românescă de un vis descoperitor, călu­gă­rul athonit a înţeles că el este persoana prin care ofensiva catolică la Sud de Carpaţi trebuia oprită. El însuşi ucenic al marelui Grigorie Pa­lama, restauratorul vieţii călugăreşti şi al rugăciunii inimii, Cuviosul Nicodim a înfiinţat un schit de lemn în zonă, el locuind într-o peş­teră, „la Surduc“ (loc strâmt, în turcă), aflată acum lângă gara Lai­nici. Schitul – asemeni multor altora de pe văile munţilor – era practic o „vamă“ spirituală, care încerca să oprească catolicizarea Ră­să­ri­tului creştin, dar era şi un avanpost al Ortodoxiei înspre lumea apu­seană. De la Lainici în jos se deschidea inimii Orientul şi credinţa lui…
Importanţa aşezământului a fost sesizată şi de împărăteasa Maria Tereza, care, prin generalul Bukow, a distrus în 15 ani (1750-1765) sute de aşezăminte ortodoxe în Transilvania. Schitul, deşi nu era în par­tea imperiului austro-ungar, aflat la câţiva km de graniţă, a căzut vic­timă marii prigoane antiortodoxe a puterii imperiale de la Viena.
La ruinele fumegânde ale Lainicilor a fost trimis schimnicul Ata­na­sie, care adună de pe văile munţilor o obşte de 30 de călugări. După moartea sa, între 1810 şi 1817 o mână de boieri olteni refac schi­tul, de data asta din piatră, cu ziduri groase de până la 1 metru şi cu hra­mul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“. În cronicile vremii, prin­tre ctitori apare un nume: Stanca Măldărescu, dar care lipseşte, în mod surprinzător, de pe pisania aşezământului. În locul ei este gravat „Kalistracta“, evident numele de călugărie pe care l-a purtat, la sfâr­şitul vieţii, vrednica boieroaică!

Călugăr descăpăţânat de turci
Neliniştitul căpitan de panduri Tudor, care la începutul veacului al 19-lea a vrut să ridice ţara împotriva turcilor, s-a ascuns o vreme la Lainici. Îm­brăcat în straie călugăreşti, Vladimirescu a stat pitit la mănăstire, până când turcii au prins de veste. În 1817 aceştia au de­vas­tat aşe­ză­mântul, dar Tudor era demult plecat. Enervat, căpetenia oto­manilor l-a decapitat pe călugărul Maxim, risipind obştea care încotro.
Un alt mare sfânt şi-a legat destinul de Lainici, redându-i mierea du­hovnicească care oblojea rănile sufleteşti ale bieţilor români de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor. Episcopul Calinic, întemeietorul Fră­si­neilor şi al Cernicăi, l-a numit stareţ la Lainici chiar pe duhovnicul său: Cuviosul Irodion Ionescu. Atât a strălucit acest monah care a dez­legat în timpul vie­ţii sale păcatele – câte or fi fost – ale unui sfânt, încât după moar­te i s-a spus „Lu­cea­fă­rul Lainicilor“. Mor­mântul cu trupul său (în­­treg, se pare!) stă la poalele bisericii vechi, iar biografia marelui stareţ aşteaptă verdictul de canonizare. De altfel, în drum tocmai spre duhovnicul său de la Lainici, Sfântul Calinic a făcut minunea rugăciunii pentru mortul care nu putrezea.

„Pe aici nu se trece!“
Urgia Primului Război Mondial s-a abătut cu cea mai mare intensitate şi peste trecătorile României. Defileul Jiului a fost teatrul unor bătălii dispera­te, de neimaginat, ale Armatei Române, în în­cer­carea de a ţine piept înaintării germane spre Ţara Românească. La Lainici a poposit genera­lul Dragalina cu oamenii săi. Epuizaţi, aceştia au fost omeniţi de călugării de atunci. Ion Dra­ga­lina (fost ofiţer al armatei austriece, demisio­nat în 1887!), împreună cu soldaţii săi, s-a spo­ve­dit şi s-a împărtăşit înainte de marea bătălie. Cu toţii ştiau că pot muri în luptă. Aşa s-a şi întâmplat cu Dragalina, care a fost rănit mortal de un obuz german, chiar lângă mănăstirea unde a primit ultima împărtăşanie…
Armata ger­mană nu se răfuia însă nu­mai cu soldaţii inamici. Nem­ţii care au cam­pat pentru o vre­me la mă­năs­tire au distrus şi pângărit biserica, intrând cu caii în sfântul lăcaş, arzând lemne înăuntru, scrijelind pereţii şi incendiind arhiva care avea 16 metri liniari.

Alt blestem al istoriei: comuniştii
Cuviosul Visarion Toia a fost trimis în 1926, împreună cu 6 călugări, să refacă mănăstirea. Lăcaşul a fost restaurat integral, recăpătându-şi importanţa duhovnicească. Asta până în 1947, când comuniştii au început lucrările la ca­lea ferată Bumbeşti-Livezeni. Toate poienile din jurul mănăstirii, inclusiv incinta, au fost ocupate de brigadieri şi armată. Aceasta nu a plecat decât târziu, la sfârşitul anilor ’50, dar numai după ce nişte ofiţeri beţi l-au agresat într-o noapte pe stareţul Visarion, aruncându-l afară din chilie. Bătrânul călugăr, zvârlit de pe parapetul din dreptul chiliei, şi-a fracturat şoldul; de aici i s-a tras şi moartea, câteva luni mai târ­ziu.
Comuniştii au desăvârşit opera începută – vă amintiţi? – de Maria Tereza, continuată de turci şi nemţi, închizând mănăstirea în 1961.

O biserică nemaivăzută
Din mijlocul atâtor rău­tăţi, mănăstirea renaşte spec­taculos în ultimii 14 ani. Stareţul Ioan Selegean (în pre­zent Episcop de Har­ghita şi Covasna) începe o biserică, el însuşi fă­când releveele aşeză­mân­tului şi proiectul de rezistenţă, în ca­litate de inginer – me­se­rie practicată înainte de că­lugărie. I-a revenit însă arhimandritului Ioanichie Pâr­vu­les­cu datoria şi onoa­rea du­hov­nicească de a de­să­vâr­şi lucrarea, după 1994. Ast­fel, actualul sta­reţ – gaz­dă sufletească de­să­vârşită pentru orice călător – păstoreşte la Lainici o obşte care are acum una dintre cele mai impresionante catedrale ridicate în România după 1989. Ori­ginalitatea proiectului constă în faptul că biserica, datorită terenului înclinat pe care este construi­tă, are un plan arhitecto­nic structurat după cele două perioade ale creştinismului: partea de jos, misterioasă şi aproape subpământeană, are ca temă iconografică perioada martirilor, a catacombelor. Partea de sus, biserica propriu-zisă, este zugrăvită de pictorul Grigore Po­pes­cu, urmărind istoria Bisericii de după persecu­ţii, până în zilele noastre. Aici apare originalita­tea mesajului din frescă: părintele stareţ a dorit să zugrăvească chipurile unor sfinţi martirizaţi recent, în zilele noastre. Sunt pictaţi în primul rând sfinţii ruşi, ucişi în timpul comunismului; apoi sfinţi din tot estul creştin, căzut sub ateism. Evident, nu sunt uitaţi sfinţii ro­mâni, mu­ce­nici sau cuvio­şi, ierarhi ori simpli măr­turisitori.
În faţa altarului, o ca­se­tă aurită revarsă puterea multor sfinţi ai Răsăritului, cu prezenţă unică în Ro­mâ­nia, printre care Sfinţii Ignatie Briancianinov, Se­ra­fim de Sarov ori Dimitrie al Rostovului. Hramul bi­se­ricii mari este Izvorul Tă­măduirii, iar de Mănăstirea Lainici aparţine şi Schitul Lo­cu­rele, unde, la 6 august (Schimbarea la Faţă), se face cel mai mare pelerinaj din Ol­tenia. Tot acolo, în munte, s-a re­tras părintele Adrian Făge­ţea­nu, marele duhovnic care, împreună cu părintele Sofian Boghiu, a spovedit mii de oameni la Mă­năs­tirea Antim din Bucureşti.

În loc de încheiere
Evident, nu poate fi o în­che­ie­re, căci harul este nestăvilit, nu are hotar. Tot ceea ce se poate spune, din graba trecătorului, este faptul că Mănăstirea Lainici poate fi un re­per pentru toţi conducătorii obştilor monahale. Clă­dirile noi, care respectă întru totul tradiţia arhitectonică a locului, magazi­nul de cărţi şi obiecte bisericeşti, incinta ordonată şi curată, trăirea in­terioară a obştii (carnea s-a scos de la tra­peză), toate aceste lucruri vorbesc despre un rost tainic al firii, dar mai ales desconspiră năvala de prost gust, incultura şi vraiştea de sti­luri din unele mănăstiri ale noastre.
Oricum, mireasa de piatră albă de lângă ape­le tuciurii ale Jiului – mireasă odinioară furată, pângărită, ameninţată – îşi aşteaptă neclintită Mirele. Până atunci, adăposteşte cu dra­gos­te şi mărinimie pe fiecare peţitor al inimii ei de piatră sfinţită…