Mănăstirea Secu, un avanpost al sihăstriilor nemţene

Pe harta ţării, întregul judeţ Neamţ poate fi considerat o „republică monahală“ a României. Mulţimea mănăstirilor şi schiturilor –  mai vechi sau mai noi – face din această regiune geografică şi istorică un adevărat ţinut duhovnicesc, în care lucrarea harului se resimte la tot pasul. În salba de lăcaşuri sfinte, un loc aparte îl ocupă Mănăstirea Secu.

Orice închinător care vrea să respire atmo­sfera limpede a sihăstriilor de la poalele Munţilor Stânişoa­rei trebuie să treacă pe la Mă­năstirea Secu. Acolo, pe valea pârâului cu acelaşi nu­me (Xiropotamu, în greacă), urcând spre Mănăstirile Si­hăstria şi Sihla, pelerinul e da­tor să se oprească în dreptul zidurilor ca de cetate pri­mi­toare ale sfintei lavre. De ce? Pentru că isto­ria acesteia este una cu totul aparte. Şi nu numai istoria, ci şi tezaurul liturgic, de sfinte moaş­te, de icoane făcătoare de minuni, de obiecte de artă, dar mai ales cel alcătuit din căldura rugătoare şi primi­toa­re a obştii. Aceasta este formată din 70 de vie­ţuitori, îndrumaţi de părintele stareţ Vi­chen­tie Amariei, care şi-a gă­sit răgazul să ne spună câ­teva cuvinte despre Mănăstirea Secu: „Zi­di­to­rii acestei mănăstiri sunt vornicul Nestor Ure­che împreună cu soţia sa, Matilda. Au ridicat sfântul lăcaş în anul 1602, într-un timp incredi­bil de scurt – din iunie până în octombrie – pe lo­cul unei vechi vetre monahale: sihăstria lui Zo­sim, alcătuită din că­lugări de la Neamţ, dornici de singurătate. Hra­mul mănăstirii este Tă­ie­rea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), şi este o raritate la noi în ţară. Cred că Nes­tor Ureche (care se pare că a murit mo­nah) a ales acest hram pentru că Sf. Ioan este prototipul călugărului, iar de­capitarea sa a fost făcută în urma prea multei desfătări“.

Masacrul de pe Valea Secului
O placă de marmură, pusă în 1995, în pre­zen­ţa preşedintelui Greciei, aminteşte de momentul dramatic al sfârşitului Eteriei, care s-a consumat în acest loc. Către finele anului 1821, mişcarea de eliberare a grecilor, condusă de Al. Ipsilanti, a fost înfrântă. Ultima rezistenţă s-a consumat în Moldova, când rămăşiţele armatei grecilor – 500 de oameni – şi-au găsit re­­fugiul la adăpostul zidurilor de la Secu. Încon­ju­­raţi de 3000 de turci, care au ars în timpul ase­­diului de două săptămâni alte 3 biserici din preaj­­ma mănăstirii, eteriştii au luptat cu mult cu­raj. Epuizaţi, au ajuns la o înţelegere cu turcii, prin care aceştia permiteau, contra unei sume de bani, ca stareţa de la Văratec – aflată întâmplător la Secu – să plece slobodă, iar restul soldaţilor greci să fie dezarmaţi şi trataţi ome­neş­te, ca prizonieri. Creştinii deschid porţile masive, stareţa iese cu bine, soldaţii îşi puseseră ar­mele stivă în mijlocul curţii, iar turcii dau buzna în incintă. O percheziţie sumară dezvăluie asupra unui arnăut din tabăra grecilor un pistol ascuns în haine, turcul dă să i-l ia, dar omul speriat trage! Grecii se reped atunci la arme, dar nu apucă să pună mâna pe ele, căci osman­lâii deja au declanşat măcelul. Sub iataganele lor au căzut şi 24 de călugări români, dintre care 8 au stropit cu sângele lor mucenicesc chiar catapeteasma din sfânta biserică…

Varlaam de la Secu – la un pas de Scaunul de la Constantinopol
„Multe figuri deosebite a dat mănăstirea noastră“ – îşi continuă părintele stareţ Vichentie po­vestea. „Cea mai cunoscută este aceea a Sf. Paisie Velicikovski, care a păstorit obştea de aici vreme de 4 ani. Ştim că de la Sfântul Munte a poposit ca stareţ al Dragomirnei, dar o dată cu înaintarea imperiului austro-ungar în Bu­co­vina, el s-a retras la Secu, pe care a părăsit-o cu mare durere, pentru a fi numit stareţ la Neamţ. Acolo îl aşteptau nu mai puţin de 1.000 de călugări din 14 etnii diferite… Apoi a fost figura legendară a Mitropolitului Varlaam, care a început ca simplu călugăr la Secu şi a sfâr­şit ca un posibil candidat la Scaunul Pa­tri­ar­hiei Ecumenice de la Con­stan­tinopole. Din vre­murile noastre, cea mai de seamă figură este cea a părintelui Vi­chen­tie Mălău, trecut la cele veş­nice în 1949. Era mi­lostenia întru­chi­pa­tă, dădea tot ce avea să­racilor, şi când nu mai avea nimic, se împrumuta cu formula: „Hris­tos are nevoie de100 de lei. Cine Îl împrumută?“. Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul scria într-un articol că, la deshuma­rea de 7 ani, i-a fost gă­sită mâ­na dreaptă ne­pu­tre­­zită. Osemintele sale sunt la noi în paraclis, şi aşteptăm decizia Bi­se­ri­cii Ortodoxe Române de a începe procedurile de canonizare. Lângă el, tot în paraclis, sunt ose­mintele părintelui Antim Găină (şi el ucenic al pă­rin­telui Vichentie), om de mare rugăciune şi asceză prin tăcere“.

Tezaurul
Mănăstirea Secu es­te depozitara grijulie a unui impresionant patri­mo­niu ceresc. Moaştele Sfinţilor Arhid. Ştefan, Ap. Filip, Ioan cel Nou de la Suceava, Grigorie Decapolitul, Pante­li­mon, Haralambie, Ioan Gură de Aur stau alături de o bucăţică din Lemnul Sfintei Cruci, a cărei autenticitate a fost confirmată şi de părintele Cleopa de la Sihăstria, desăvârşit cunoscător al tradiţiei acestor văi pline de călugări şi sfinţenie. Tot aici se află şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Cipriota. Muzeul mănăstirii conţine „valu­tă forte“ a istoriei noastre bisericeşti şi cul­turale: Cazania lui Varlaam, un epitaf de secol 17, obiecte de cult, manuscrise, toiagul de stareţ al Sf. Paisie Velici­kov­s­ki, pe care l-au purtat, prin veacuri, mulţi egumeni.

„…şi mai trebuie să calce şi el a popă…“
L-am întrebat pe pă­rin­tele stareţ Vichentie cum discerne vocaţia că­lu­gărească a noilor veniţi. „Pentru a lua straiele îngereşti ale călugăriei este nevoie de o viaţă creş­ti­neas­că exemplară. Pe cei care doresc acest lucru îi punem la o perioadă de probă, de câteva luni. Da­că o trec, rămân în mă­năs­tire încă o perioadă, de câţiva ani, 3, poate şi 5. Numai după aceea ne putem gândi la călugărie. Un examen foarte serios este acela al sfintelor sluj­be, mai ales Miezonop­ti­ca, unde trebuie să ai mul­­tă râvnă şi tărie să poţi participa. Şi ar mai fi un criteriu… Vedeţi, mă mai uit şi eu discret după cel nou venit, care trebuie – cum se zice în popor – să mai calce şi el a po­pă…“