Mânăstirea Surpatele. Singurătate şi Mucenicie
Share

Cred că îngerul Domnului storsese şi ultima picătură de apă din cer. Totul se topea sub torent: văzduhul şi întreg pământul Olteniei, aerul cel doldora de apă, pomii şi iarba. Oamenii păreau şi ei stingheri, neadaptaţi potopului. Într-o atare atmosferă am poposit la Mânăstirea Surpatele, pentru a participa la cel de-al doilea hram al aşezământului: Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul (12 iulie). Hramul “mare” al mânăstirii este “Sfânta Troiţă”, hram statornicit de ctitor: Doamna Maria Brâncoveanu.
În puţine locuri ca la Surpatele se pot dezghioca atâtea poveşti cu doamne şi domniţe, cu haiduci şi “căpitani de plai”, cu trădări şi jurăminte de răzbunare. Din prima clipă de după înfiinţare, locul a atras fapte ieşite din comun şi a făcut multă istorie. Să o consemnăm şi noi, fie şi la repezeală…
Cărarea văduviei
În seria remarcabilă a ctitoriilor brâncoveneşti, Surpatele ocupă un loc de frunte. Mânăstirea aceasta reprezintă latura feminină a celebrei familii, iar construcţia şi aerul ei diafan trădează dorinţele precise ale unei femei bogate şi evlavioase. Doamna Marica Brâncoveanu, soţia devotată a domnitorului şi mamă a 11 copii, a început ridicarea locaşului (1703-1706), mai sus de „Dintr-un Lemn”, în plină glorie şi stabilitate a autorităţii princiare a bărbatului său. Nu ştia, sărmana, că peste nici 10 ani Surpatele va fi loc de plângere şi de grea văduvie, sălaş de bocet şi de prigoană… Dar, pe vremea când au început lucrările, Doamna Maria s-a gândit la un loc de retragere peste vară, departe de iureşul oriental al Bucureştilor, sau chiar de chinoviile din apropiere, des călcate de pelerini şi boieri. Locul mai fusese hărăzit cu o mânăstire, care apare în hrisoavele lui Neagoe Basarab, încă în 1512, care atestă că ne aflăm în faţa unei vechi ctitorii a boierilor Buzeşti. Ctitorie care, fiind şubred croită din capul locului, s-a surpat cu timpul, redactând, probabil, şi actul „de botez” cu numele de Surpatele.
Marica Brâncoveanu, apucându-se de refacerea mânăstirii, a înzestrat-o ca pe un lăcaş demn de statutul princiar al familiei: moşii cât vedeai cu ochii, odoare scumpe şi câte alte bunuri.
Pictura realizată la 1707 de către renumiţii „zugravi” (câtă smerenie!) Andrei, Iosif Ieromonahul, Hranite şi Ştefan, s-a păstrat intactă (caz aproape unic între frescele din mânăstirile noastre). Interesantă este povestea Sfintei Treimi (aşa cum ne-au lăsat-o Scriptura şi Tradiţia), ilustrată în naos sub forma unei benzi desenate, ai zice ca un film de autor. Acolo, în mai multe registre, este redată apariţia celor 3 îngeri (Tatăl, Fiul şi Sf. Duh) care se prezintă în faţa lui Avraam, la stejarul Mamvri. Aceştia sunt ospătaţi, apoi pleacă spre Sodoma şi Gomora, pentru a le şterge de pe faţa pământului. Putem spune că înşiruirea acestor scene, claritatea mesajului lor teologic şi artistic, reprezintă o realizare unică în iconografia românescă.
După martiriul lui Constantin Brâncoveanu de la Istanbul (august 1714), împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache, Maria se retrage pentru a-şi plânge văduvia aici, la Surpatele. Făcea des drumul spre „Dintr-un Lemn” (aflată în vale), care atunci nu trecea prin nici un sat, ci numai prin codrii seculari. Acolo, în demnitatea deplinei singurătăţi, Doamna Marica lăsa ca lacrimile să-i inunde obrajii; şi acum, această cărare a durerii se numeşte „Drumul Doamnei”. Văduva princiară nu a fost singură în tot acest timp, ci însoţită de soţia la fel de îndurerată a clucerului Ianache Văcărescu, cel ce-a fost jupuit de viu şi ucis dimpreună cu stăpânul său, Vodă Brâncoveanu. Aşadar, bărbaţii au primit împreună moartea martirică, iar femeile lor – văduvia şi bătrâneţea însingurată. În plus, Maria avea şi încă 4 feciori de plâns şi pe pomenit. De unde atâtea lacrimi?!
O familie fericită… doar în pictură
Probabil singura ei mângâiere era pictura din pronaos, care îi înfăţişează fosta familie în vremuri fericite. Erau toţi acolo: Constantin-Vodă, împreună cu fiii Constantin, Ştefan, Radu, Matei; în dreapta, tot lângă uşa de la intrare, apare Maria însăşi – mai tânără cu câţiva ani – cu cele 7 domniţe, dar ale căror nume nu s-au păstrat toate, ci numai Stanca, Maria, Ilinca, Safta. Socrii ei sunt reprezentaţi pe peretele sudic: Papa Brâncoveanu Postelnicul cu soţia, Stanca, iar propriii părinţi sunt pictaţi pe peretele nordic: Neagu Postelnicul cu jupâneasa, Ilinca. Şi acum ne-o putem imagina pe Maria Doamna stând în strană, cu mâinile în poală, în liniştea desăvârşită a bisericuţei, privind chipurile dragi şi şoptindu-i fiecăruia câte ceva…
Dintre odoarele şi piesele remarcabile ale bisericii, putem aminti: uşa de la intrare, sculptată de Filip Tâmplarul, catapeteasma lucrată în lemn de tei, împreună cu icoanele brîncoveneşti originale – toate recent restaurate cu migală şi dibăcie -, candelele de argint din faţa iconostasului, unele încrustate cu numele Mariei, policandrul cel mare, care are în partea de jos un ou de struţ. Şi alte odoare aparţineau zestrei mânăstirii, dar au luat abuziv drumul Muzeului Naţional de Artă, fie ca urmare a secularizării lui Cuza, fie ca urmare a jafului „patriotic” al comuniştilor. Exemple? O Evanghelie tipărită la Bucureşti în 1693, ferecată în aur, o candelă de argint dăruită după moartea mamei, de către una dintre fiicele Brâncovenilor, un disc de argint splendid lucrat (aflat la Mogoşoaia) etc.
Duhovnicie şi muzică
Cu toate urgiile istoriei, Surpatele a fost un loc cu o viaţă duhovnicească şi culturală deosebită, cel puţin până în 1873, anul celei de a doua ei părăsiri. Aici au funcţionat ateliere bisericeşti, dar şi o şcoală de muzică susţinută chiar de marele psalt Anton Pann. În 1860, din fericire, geograful şi pictorul francez D. A. Lancelot face o vizită şi imortalizează ansamblul într-un set de gravuri, extrem de preţioase. Începând din anul 1873, mânăstirea este complet părăsită, din pricina degradării accentuate şi a alunecărilor de teren. De-abia în 1926, un grup de 5 maici de la „Dintr-un Lemn” se aşază lângă ruine, oblojindu-le rănile, cu mare efort însă. În doi ani au degajat singure locul de dărâmături, iar în 1928, cu sprijinul Comisiei Monumentelor Istorice, au reconstruit colţul din partea de sud-est şi sud a incintei, întocmai ca pe vremea Brâncovenilor. Atât s-a putut face atunci.
Astăzi, însă, după resfinţirea din 2004, la care a participat PS Gherasim al Râmnicului, maicile, conduse de Stareţa Tecla Bădescu, vor să refacă întreaga incintă. Şi dacă asta nu se poate integral, măcar să poată ridica un nou corp de chilii, pentru cele 18 vieţuitoare care stau şi câte 3 în chilie. Din păcate, această mânăstire – odinioară bogată – este acum cu posibilităţi financiare reduse, de aceea orice act de donaţie sau sprijin e mai mult decât binevenit, spre pomenirea celui care face acest gest.
Clanul… Jienilor
În decursul timpului, aristocraţia olteană a avut legături strânse cu Surpatele. Bunăoară, boieroaicele din neamul Jienilor au fost foarte ataşate de acest loc, mai ales în timpul faimoasei stareţe Agapia Jianu. Aceasta era mătuşa bună a fraţilor Jieni, iar în timpul stăreţiei ei (şi nu numai) femeile din această familie au găsit aici loc de consolare şi de retragere. Tot la Surpatele, celebrul Iancu Jianu, un neîmpăcat al sorţii, a jurat aici, în faţa preotului Antonie Bazaclin-Zugravu, să izbăvească ţara de năpasta grecilor fanarioţi. Mai mult, jurământul este întărit în 1820 chiar de Tudor Vladimirescu, care, cu o mână pe Evanghelie şi cu alta pe Drapel, se leagă să scape ţara de „omida fanariotă” strecurată la noi cu un secol în urmă – atenţie! – după uciderea lui Brâncoveanu. Martor a fost episcopul Ilarion al Argeşului, fermentul eclezial al mişcării pandurilor lui Tudor.
Un episod dramatic, desprins parcă din cronicile vendetelor siciliene, s-a derulat la Surpatele la începutul veacului al 19-lea. Tudor Vladimirescu era logodit cu Florica, nimeni alta decât sora lui Iancu Jianu. Această căsătorie – prilejuită de o mare dragoste – urma să şi pecetluiască legăturile între cele două familii de viţă românescă, dar şi să întărescă lupta pentru scăparea de sub jugul grecesc, devenit mai aspru decât cel turcesc. Chiar în noaptea logodnei, însă, guvernatorul de atunci al Olteniei, Cârserdarul Stoica, de neam grecesc el însuşi, o fură pe Florica şi o necinsteşte. Răzbunare politică, dorinţă necenzurată, patimă sinceră? Dumnezeu singur o ştie. Cert este că biata fată, scăpată din ghearele grecoteiului, a dat fuga unde altundeva decât la Surpatele, unde – ţineţi minte? – femeile din neamul Jienilor îşi găseau adăpost. Nu i-a fost însă de mare folos, căci sărmana nu a putut îndura ruşinea necinstirii, punându-şi capăt zilelor, deznădăjduită că soarta i-a fost atât de potrivnică. Fratele ei, Iancu Jianu, s-a dus şi l-a prins pe făptaş printr-o operaţiune de comando bine plănuită, apoi l-a târât în puterea nopţii chiar pe mormântul proaspăt al Floricăi, unde l-a şi omorât. Maicile care au venit la mânăstire, în 1926, încă mai ştiau unde se găseşte acel mormânt blestemat…
În memoria tuturor eroilor neamului, precum şi a martirilor Brâncoveni, s-a ridicat în curtea mânăstirii, în 1991, o frumoasă troiţă. Acest semn aşterne oarecum liniştea peste zbuciumul multor secole de credinţă, de eroism şi de suferinţă sub „Cerurile Oltului”.