Mânăstirea Turnu

Singura ctitorie certă a lui Vlad Ţepeş

Pe drumul dintre Ploieşti şi Târgşorul Vechi se înălţa, odată maiestuoasă, Mânăs­ti­rea Turnu. Alta decât binecunoscuta mâ­năs­tire din Vâlcea cu acelaşi nume, aceasta este şi mult mai veche. Târgşorul, astăzi un umil sat, la numai 7 km de Municipiul Plo­­ieşti, era cândva un prosper centru co­mer­cial al Ţării Româneşti, aşezat pe impor­tantul drum de negoţ al Braşovului. Despre oraşul domnesc al Târg­şo­rului pri­ma ştire o avem de la Mircea cel Bă­trân, în 6 august 1413. El îl numea Târgul cel Nou, pentru a-l distinge de târgul cel vechi de la Târgovişte.
Rând pe rând, toţi domnii Ţării Româ­neşti s-au perindat pe la Târgşor, au emis acte de cancelarie, au purtat lupte sau au ctitorit aici biserici spre veşnica lor pome­ni­re. Vladislav al II-lea a ridicat o biserică şi chiar a pierit pe uliţele Târgşorului, probabil de sabia lui Vlad Ţepeş. Fie ca şi căinţă pentru uciderea făcută, fie ca semn de mulţumire ocrotitorului său, Sfântul Ierarh Nico­lae, Vlad Ţepeş a ridicat aici în 1461 biserica domnească. Pisa­nia din piatră masivă se păstrează până astăzi: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Vlad Voievod şi Domn a toată Ţara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad Voievod, a zidit şi a săvârşit această biserică, iunie 24, în anul 6969 (1461), indictionul 9”. Aceasta este singura mărturie documentară a evlaviei marelui voievod transformat de ignoranţa unora într-un monstru în­setat de sânge.
Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Ba­sarab şi mai târziu Mihai Viteazul şi cel între sfinţi Constantin Brânco­veanu, cu toţii îşi lea­gă numele de Târgşor şi mânăstirea de aici.
Pentru Mânăstirea Turnu, însă, cel mai im­portant ctitor rămâne un domnitor sme-rit, despre care s-a spus prea puţin: Antonie Voievod (1669-1672). Acesta a restaurat bi­se­rica mânăstirii şi i-a adăugat hramul Sfin­ţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil. Iată ce scria în hrisovul său: „Pentru că după toc­mea­la Sfin­tei Biserici a Răsăritului, după ce s-au ade­verit lege sfântă, ridicându-se obicei a toa­tă lu­mea, fieşcarele creştin, luminaţi împăraţi şi milostivi domni, prea sfinţii arhierei şi fieşcarele din puternicii lumii, au zidit şi au înălţat case dumnezeeşti întru numele Sfin­ţiei Sale, Domnului nostru Iisus Hristos, şi le-au întărit cu mile fieşcare după socotin­ţa şi prilejul lui. Întru care şi noi, robii lui Dum­nezeu Io Antonie voievod cu fiul meu, Io Neagul voievod truditu-ne-am şi noi cu puţinul chelciug, de am făcut a-ceastă sfântă mânăstire ce scrie mai sus”.
În vremea binecredinciosului voievod Constan­tin Basarab Brâncoveanu, biserica a fost împodobită cu frumoase fresce, por­tre­tele lui şi al Doamnei Ma­ria fiind pictate în pro­na­os, ctitori alături de familia lui Antonie Voievod. Mai târ-ziu, domnitorul Gri­go­rie II Ghica a închinat mânăs­tirea spitalului „Sfân­­tul Pan­telimon”, al săracilor din Bucureşti, la a cărui funcţionare mânăstirea a contribuit cu fonduri importante. Spre sfâr­şi­tul veacului 19, însă, obştea s-a risipit şi vreme de peste 100 de ani lăcaşul a rămas în ruină.

Renaşterea

În 1997, în urma raportului Protoieriei Ploieşti, Arhiepiscopia Bucureştilor a decis re­activarea vechii mânăstiri. Stareţ a fost nu­mit ieromonahul Valentin Mâţu, de me­ta­nie din Mânăstirea „Sfântul Nicolae” – Si­taru, care a fost trimis aici „să facă totul cum a fost”. Obştea lui? Un monah mai în vârstă şi doi fraţi, toţi de la Sitaru. Averea mânăsti­rii? Câteva lucruri personale şi un sac de sare primit în dar la plecare. Aşa s-a început.
Pe un teren de câteva hectare se mai ve-deau ruinele a trei biserici. Peste tot şan­ţuri şi dâmburi rămase în urma cercetărilor arheologice. Ctitoria lui Ţepeş şi Antonie Vo-dă era mai întrea­gă, chiar dacă uneori va-cile se mai adăpos­teau de ploaie înăuntru. Lângă ea, funda-ţiile şi beciurile case-lor domneşti şi ale chiliilor năpădite de buruieni şi lăstăriş. La drum, Biserica Albă ridicată în secolul 16 de negustorii braşoveni, ruinată şi ea şi răscolită de studiile arheologice întreprinse. Un bătrân, care fusese paznic mai demult, m-a chemat odată înainte de a muri şi mi-a arătat locul unde se cărau cu roaba oasele din mormintele cercetate.
Tot la drum, fundaţia bisericuţei atribuite lui Vladislav al II-lea. Mai departe, în câmp, Biserica Roşie cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ctitorită de Mihnea Turcitul. Mult spus biserica. Un singur perete, cel sudic, mai era în picioare, deşi în sat mai trăiesc oameni care au fost botezaţi în ea. Cumplită privelişte pentru ceea ce purta pompos numele de „Rezervaţia arheologică de la Târgşorul Vechi”.
Scăpaţi de sub presiunea regimului comunist, şi noi, ploieştenii, am privit cu entuziasm şi nădejde spre renaşterea vechii mânăstiri, căreia cred că îi simţeam lipsa. Se pare că „cel rău” nu s-a odihnit însă deloc de gândul că ar putea pierde acest loc pe care cu atâta osteneală îl adusese în ruină. Cine şi-ar fi imaginat dezlănţuirea demo­nică ce a urmat reactivării mânăstirii? O ştie bine părintele stareţ, o ştie Înalt Prea Sfinţitul Teo­dosie, pe atunci Episcop Vicar la Bucu­reşti, o ştiu şi cei ce s-au luptat din răs­puteri ca pe aceste locuri să nu se să­vâr­şească Sfân­ta Liturghie.
S-a spus că întreaga zonă este o rezervaţie arheologică şi că monahii nu au ce căuta. Îmi amintesc mereu re­ac­ţia unuia din arheologi, acum director adjunct al Muzeului de Istorie din Ploieşti, pe când săpa un mormânt din Biserica Albă. Auzind rugămintea părintelui stareţ de a reînhuma creş­ti­neşte osemintele găsite, a strigat, bătând cu piciorul în pă­mânt: „Până nu o să mor eu, aici nu o să fie mânăsti­re!”. Şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să împie­dice existenţa ei. Fie ca Dum­ne-zeu să nu ia aminte la cuvântul lui, căci nu ştia ce spune.
Deşi Inspectoratul de Cultură Prahova aprecia încă din 1997 că „reluarea vieţii mo-nahale pe acele locuri reprezenta o şansă pentru patrimoniul cultural naţional şi european de a se păstra şi a fi pus în valoare”, poziţie împărtăşită întru totul de Secretaria­tul de Stat pentru Culte şi Direcţia pentru Agricultură şi Alimentaţie Prahova, Consiliu­lui Judeţean dimpreună cu Muzeul de Istorie şi Arheologie au exercitat permanent mari şi constante presiuni asupra tuturor factori­lor decizionali, pentru alungarea obştii.

Blestemul Patriarhului Ierusalimului

Un episod aparte s-a consumat în 1998 când mânăstirea a solicitat Guvernului transmiterea dreptului de proprietate pentru terenul limitrof ruinelor. Procedura presu­pu­nea acordul Consiliului Local Târgşorul Vechi. În şedinţa din 16 iunie 1998, consi­lierii în unanimitate au aprobat funcţiona­rea mânăstirii în vechea ei vatră şi retrocedarea terenului aferent. Prin intervenţia personală a fostului director al Serviciului Administraţie Publică Locală din cadrul Consiliului Judeţean Prahova, dl. Theodor Popescu, soţul contabilei şefe a aceluiaşi Muzeu de Istorie şi Arheologie din Ploieşti, la prefectură ajunge însă o falsă hotărâre a Consiliului Local Târgşorul Vechi, care urma să plece spre Guvern, hotărâre pe care consilierii din Târgşor nici nu o văzuseră. Prin ea se dădea acordul de trecere a terenului în patrimoniul Muzeului de Istorie! A urmat o anchetă, unii funcţionari au fost imediat sancţio­naţi, însă scandalul s-a stins o dată cu moar­tea fulgerătoare a domnului Theo­dor Popes­cu. Cei care ştiau câte ceva din trecutul mâ­năstirii au făcut imediat legătura: blestemul Patriarhului Ierusalimului!
Pe la 1700, Patriarhul Ierusalimului, Do­si­tei Nottara, fie că a venit personal la Târg­şor, fie că l-a întâlnit pe egumenul mânăstirii cu vreun prilej oarecare, a întărit cu înfricoşător blestem ca cei ce se vor amesteca să facă pagubă şi strică­ciu­ne obiceiului mânăstirii, boieri mari sau mici sau alţi slujitori domneşti sau boie­reşti, unii ca aceia să fie le­gaţi şi afurisiţi, cu Iuda şi cu Arie să fie la un loc; pietrele şi lemnele să putrezească, iar trupurile lor să sta tot întregi şi să nu se aleagă de ei nici de casele lor nimic. Însă la sfârşit, pă-rinteşte adau­gă: Iar întărind şi miluind să fie iertaţi şi blagosloviţi. Aceas­ta am dat patriarhia noastră să fie. Amin!
Întâmplarea de mai sus, în loc să pună pe gânduri pe unii, i-a stârnit şi mai aprig. Educaţia materialist-ştiinţifică şi, probabil, lipsa „celor 7 ani de acasă” a unor „re­pre­­zen­taţi ai culturii prahovene” s-au mani­festat în cele mai variate forme. Apogeul l-a atins doamna director general a Muzeului de Istorie din Ploieşti, care nu s-a sfiit să îl înjure pe părintele stareţ ca la uşa cortului, la intrarea în biserică…

Viaţa mânăstirii astăzi

Inevitabil a urmat o serie de procese pentru stabilirea proprietarului terenului. Şi s-a făcut dreptate. Mânăstirea este acum stăpâna bisericilor sale şi a terenului înconjurător.
Biserica lui Antonie Vodă a fost refăcută, după proiectul cunoscutului arhitect Că­lin Hoinărescu. A urmat fresca care a fost restaurată şi completată extrem de frumos de picto-rul Ro­meo An­dronic. De curând a fost montată şi catape-teasma, la rândul ei o operă de artă. Co­mi­sia Naţională a Mo­numentelor Isto­rice a aprobat func­ţio­narea mânăstirii în vechea ei vatră şi a avizat proiectul de reconstruire a chiliilor şi stăreţiei.
Aşa cum unii au înţeles de la început, zidurile goale nu aveau nici o perspectivă, iar ceilalţi, care se închinau lor, uitând de Hristos şi propriul suflet, n-au sporit, căci zelul lor nu era de la Dumnezeu. Prezenţa mânăs­tirii a dat viaţă locului. Răbdarea şi perse­verenţa în ascultare au învins.
Privind spre portretul Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, părintele stareţ ne spunea odinioară: „Pe cel ce primeşte sufe­rin­ţa pentru Dumnezeu, Dumnezeu niciodată nu-l va părăsi şi îi va dărui lucrul cel mai frumos: mântuirea”.