LOADING

Type to search

Pelerinaje

Ninge peste sihăstrii

Share

Pentru întâia oară am ajuns în Munţii Builei la vremea dalbelor ninsori, într‑o zi cu zăpadă viscolită şi un aer rece de munte, care îţi tăia răsuflarea. Nu ştiu de ce, dar zăpezile de lângă noi ne dau întotdeauna sentimentul unei limpezimi ce vine din lumina cerului, din mângâierea nevăzută a sfinţilor. Într‑o astfel de zi, am trăit bucuria de a‑mi îmbogăţi privirea şi sufletul în imensitatea unică a sihăstriilor din munţi. Sălbăticia pădurii care flanca drumul forestier pe care mergeam mai trimitea din când în când câte‑o rafală înzăpezită, astfel încât, la un moment dat, aveam impresia că traversez un interminabil tunel de gheaţă. Cel dintâi popas a fost la Schitul Iezer, acolo unde Sfântul Antonie de la Iezer a sporit limpezimea sufl etului şi ne‑a dat puterea de a merge mai departe. Drumul devenea din ce în ce mai neprietenos şi, totuşi, vegheaţi de sfinţenia locului, am ajuns la Schitul Pahomie, iar după ce ne‑am închinat în bisericuţa de sub stâncă, am luat pieptiş drumul spre Mânăstirea Pătrunsa, acolo unde te simţi mai aproape de cer şi totul capătă o altfel de dimensiune.

Spre sihăstriile înzăpezite ale Builei

Este cu neputinţă să treci pe Valea Oltului fără să te încarci cu pacea şi frumuseţea lăcaşurilor monahale ale locului. Eu sunt foarte legată de mânăstirile cu ancestrală vieţuire monastică şi, ori de câte ori am prilejul, nu pierd bucuria privegherilor şi a tainicei rugăciuni. De această dată, mă aflam la Mânăstirea Cozia şi, după ziditoare discuţii spirituale cu părintele Vartolomeu, stareţul mânăstirii, i‑am ascultat sfatul de a mă retrage câteva zile în sihăstriile înzăpezite ale Râmnicului.

Dimineaţa, cam pe la ora şase, am plecat de la Cozia, pe când întunericul încă mai domina începutul de zi şi, după ce am trecut prin Râmnicu Vâlcea, am luat‑o pe drumul care duce spre Olăneşti. Ajungând însă în satul Cheia, ne‑am abătut de la şoseaua asfaltată, urmând drumul forestier care duce spre Munţii Builei, cu sihăstriile răsfirate în tăinicia locului. Totul este o mare de zăpadă. Din când în când, câte o troiţă întregeşte frumuseţea locului, făcându‑te să tresari, iar mâna urmează, aşa cum e firesc, semnul sfintei cruci.

E greu să alegi între fascinaţia albă a pădurii şi sentimentul că păşeşti pe urmele sihaştrilor, care de‑a lungul vremurilor s‑au nevoit în aceste locuri. Dar aceste trăiri se întrepătrund, iar drumul înzăpezit al sihaştrilor începe să urce; e ca şi când te desprinzi de lumea de jos a păcatelor lumii şi începi anevoios urcuşul duhovnicesc, exact cum se spune în Psalmi: „Stropi‑mă‑vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla‑mă‑vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura‑se‑vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge‑le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmul 50, 8‑11).

Schitul Iezer, sub lumina dalbelor ninsori

O siluetă albă se conturează în zare, semn că imediat vom ajunge la Schitul Iezer. Apropiindu‑ne, însă, am realizat că silueta aceea văzută din zare este de fapt o adevărată fortăreaţă, cu ziduri groase, straşnic înfipte în pământ. Am urcat drumeagul pavat cu piatră de râu şi am ajuns în faţa unei porţi masive din lemn, frumos meşteşugită. Ajunsesem la Schitul Iezer. Am deschis cu grijă poarta, de teamă să nu trezim acea imensitate a rugăciunii care te întâmpină încă de la intrare. O altă revelaţie am trăit în momentul în care am zărit bisericuţa veche a schitului. Era ca şi cum o mireasă ne poftea în lăcaşul Domnului.

În pacea adâncă ce sălăşluieşte la schit, chiliile maicilor strălucesc în marea de lumină în care razele de soare se îmbină armonios cu strălucirea zăpezii. După un scurt popas de rugăciune, am ieşit din bisericuţa veche şi nu ne mai săturam de priveliştea albă ce ne înconjura cu mărinimie. În liniştea aceea desăvârşită, doar duhul Sfântului Antonie coboară dinspre peşteră, aşa, ca o adiere ce mângâie clipa. În rest, totul este tăcere. Între slujbe, măicuţele se retrag la chilii, continuând rugăciunea, sau îşi văd de rânduiala ascultărilor. Am rămas apoi preţ de scurtă vreme în cerdacul chiliilor, de‑acolo de unde alte şi alte panorame îţi încântă privirea. De‑acolo, de sus, priveliştea curţii paradisiace îţi dă senzaţia că nu se mai termină. Curtea aceea extrem de mică pare acum o imensitate, accentuată de albul zăpezii ce nu mai conteneşte să curgă din ceruri.

Izvorul Frumos, împodobit cu gheaţă străvezie

Coborând de la Iezer, am revenit pe acelaşi drum forestier şi, după ce am traversat râul Cheia, am început sa urcăm spre Pahomie. Pe măsură ce înaintam, frumuseţea peisajului devenea din ce în ce mai fascinantă. Traversam parcă un tunel al timpului, unde cu greu puteai să‑ţi dai seama de dimensiunea clipelor, iar drumul devenea cu fiecare kilometru parcurs mai greu şi mai greu. Deşi pornisem la drum cu o maşină foarte puternică, specifică unei astfel de zone, pe alocuri erau porţiuni de gheaţă acoperită cu zăpadă, ceea ce a început să ne creeze mici probleme. Dar cu rugăciune şi bucuria unui astfel de decor, am reuşit să ne apropiem de Schitul Pahomie.

Ne‑a întâmpinat Izvorul Frumos, cu firicele dantelate de gheaţă străvezie, încremenită pe stânca îngheţată şi ea. Izvorul, odinioară zgomotos, acum era îngheţat şi rece, stând parcă de veghe la poarta aşezământului monastic. Doar viscolul se auzea în imensitatea munţilor, care veneau să întregească trupul bisericuţei dăltuite în stâncă. Drumul înzăpezit şi greu de până acum s‑a oprit într‑o nouă lume de vis. Nu era nici o suflare prin preajmă, o pace adâncă şi o eliberare de tumultul cotidian făcea loc rugăciunii interioare, o rugăciune pentru care nu mai este nevoie de cuvânt. Când porneşti la drum spre astfel de locuri trebuie să fii conştient de profunzimea nemărginirii şi să ai conştiinţa revelaţiei prin tăcere, şi nu prin cuvinte.

Tărâmul dalb al sihaştrilor de la Schitul Pahomie

Rugăciunile sihaştrilor din adâncul pădurilor îngheţate te fac să vezi lumina printr‑o altă lumină, şi atunci când miresme divine se împletesc în tainică rugăciune, începi să desluşeşti tărâmul sacrului. Cine ajunge la Schitul Pahomie, cu siguranţă va avea aceste revelaţii. Cu fiecare treaptă ce urcă spre schit, simţi că te apropii mai mult de Dumnezeu, că ţi se ia o ceaţă de pe ochi şi ţi se limpezeşte privirea. Văzută din exterior, bisericuţa pare foarte mică, dar frumuseţea aceea care te întâmpină la intrarea în schit este întregită de fascinanta armonie spirituală din căsuţa de sub stâncă a Domnului. După ce te închini la iconostas, simţi binecuvântarea tuturor sfinţilor, alături de care cuviosul Pahomie te mângâie cu tainic har şi bisericuţa aceea mică devine o imensitate de har şi lumină.

Pentru cine caută calea spre mântuire, acest tărâm al tăcerii poate fi darul cel mai de preţ, pentru că desăvârşirea în rugăciune începe prin ascultare şi descifrarea tainicei tăceri. Aici am trăit un lucru unic, acela de a nu simţi nevoia să împărtăşesc cu nimeni ceea ce văd, ceea ce trăiesc, ceea ce simt. De la cei câţiva sihaştri pe care Dumnezeu mi i‑a scos în cale am început să înţeleg tăcerea clipei, aşa cum şi ei, la rândul lor, trebuie să înţeleagă faptul că pustnicia este o făclie mistică, fiecare monah trebuind să înveţe calea spre pustnicie de la un altul care a trăit‑o cu desăvârşire. Pentru o vreme, s‑a oprit ninsoarea, iar lumina a devenit jucăuşă şi sticloasă, sporind dalbul locului. Liniştea desăvârşită de la schit, accentuată de albul imaculat al zăpezii, îmi întăreşte gândul că aşa arată veşnicia.

Mânăstirea Pătrunsa, înveşmântată în alb

După o noapte de priveghere la Schitul Pahomie, am aţipit preţ de vreo două ore într‑o chilie a sihaştrilor destul de friguroasă, dar sufletu‑mi ardea de bucuria trăirii unor astfel de clipe. Ca de obicei, măicuţa Ecaterina ne‑a urnit la drum. Era zăpadă, ceaţă şi frig, dimineaţă de iarnă, capricioasă. Am plecat pe întuneric şi nici prin minte nu‑mi trecea că‑n dimineaţa aceea voi vedea un răsărit de soare care coboară printre stânci, mângâindu‑ne începutul de zi. Drumul, în schimb, devenea din ce în ce mai periculos, pentru că sub zăpadă mai erau porţiuni cu gheaţă pe care nu le puteam intuit, exact ca drumul parcurs cu maşina (fireşte, păstrând proporţiile).

Acum mergeam pe o potecuţă, păşind cu stângăcie, iar prăpastia de lângă poteca îngustă îmi dădea fiori. Dar mă rugam şi mergeam mai departe. Am avut norocul să am o călăuză care cunoştea foarte bine muntele şi care mi‑a fost de mare ajutor. În rest, ca fiecare drum spre Pătrunsa, totul a culminat cu o nesfârşită bucurie. Dacă nu simţi dulceaţa Sfintei Liturghii acolo, în biserica mânăstirii Pătrunsa, este cu neputinţă să simţi duhul locului. Orice creştin care înfruntă muntele şi viscolul iernii, pentru a ajunge în obştea aceasta de vieţuitori ai pustiei, ştie că la capătul drumului va găsi o altfel de pace, o altfel de trăire. Fiecare popas la Mânăstirea Pătrunsa însemnă o nemărginită împlinire, aici găsind cea mai limpede lumină a sufletului, cea mai curată bucurie, dar şi umărul pe care întotdeauna plâng, atunci când ajung la capătul puterilor. Tocmai de aceea, momentul fiecărei despărţiri de acest loc e trist şi doare. Pentru a depăşi clipa, îmi ridic ochii spre cer şi‑mi dau seama că ninge din nou.

Am coborât din Munţii Builei cu un gând de acum împlinit, acela de a vă dărui un strop din lumina sihăstriilor, la vremea dalbelor ninsori.

Mariana BORLOVEANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up