O călătorie, două anotimpuri

Doamne, ce bucurie când poţi pleca din nou la drum! Când ştii că toate lucrurile din mila lui Dumnezeu, dar şi prin eforturile tale câteodată disperate sau chiar ridicole – sunt lăsate în ordine şi o lungă călătorie te aşteaptă. Şi nu orice călătorie, ci una în Nordul ţării, în Maramureş, apoi în Crişana, ca să termini traseul la Cluj, între nişte oameni dragi. Stau şi mă gândesc: de ce am putut stabili legături sufleteşti lesnicioase şi fireşti cu moroşenii, dar şi cu ardelenii, în general? Şi poate ceva mai puţin uşor cu moldovenii sau oltenii ori dobrogenii… Să fie oare o abordare mai cerebrală a credinţei, să fie oare naturaleţea gestului lui Toma care vrea el să se convingă –evident, nu ca să conteste, ci ca să se bucure? (Paranteză: aceasta este explicaţia strălucită a părintelui Galeriu la gestul lui Toma. De altfel, la acea predică memorabilă, la care am asistat în Biserica Sf. Silvestru într-o Duminică a Tomii, părintele a explicat că atitudinea Apostolului a fost cea firească, cea profund umană. Să pipăie dragul de el acolo, cu degetul şi, fără nici o urmă de îndoială, să se bucure! Aşa, omeneşte, simplu dacă vreţi, dar atât de sigur, atât de reconfortant de real… Şi gândiţi-vă că aşa ne-a rămas şi nouă cel mai emoţionant „test” al Învierii: prin pipăire concretă!)

Desigur, în Maramureş nu păşeşti numai printre urmaşi ai Apostolului Toma, printre doctori ai Bisericii, printre cartezieni ori teologi luminaţi. Păşeşti însă printre oameni care au sădită în ADN -ul lor credinţa. Poate puţin pietistă, poate puţin interogativă, poate ca o cutumă de veacuri şi, pe alocuri, o marcă identitară. Din fiecare câte puţin. Şi, câteodată, ceva mai mult orgoliu. Dar e orgoliul acela care dă bine şi se manifestă doar pe orizontală, printre celelalte confesiuni, lui Dumnezeu rămânându-I totuşi supremaţia Cerului… Cu alte cuvinte, nimeni nu se ia cu îngerul la trântă, ca odinioară Iacob, iar când vorbesc despre Dumnezeu, sunt cu toţii respectuoşi şi temători. În rest, popa e egalul lor, e dintr-ai lor. Şi, în anumite locuri, e chiar dom’ părinte. Asta ca şi când n-ar ajunge numai calitatea de domn, dar nici cea de părinte… Amândouă parcă… dau mai bine şi se completează una pe alta, deşi regăţeanului din mine i se părea că nici o altă calitate nu poate „sprijini”, întări sau completa pe cea de preot al lui Hristos. În fine, „câte bordeie, atâtea obiceie”…

De la omul recent din Sud la omul frumos din Nord…

După câteva zile „de depresurizare” petrecute tihnit la Moeciu de Sus, undeva la încheietura provinciilor (graniţa dintre Ardeal şi Valahia trecea chiar de buza dealului unde era aşezată pensiunea), între cele mai spectaculoase masive ale Carpaţilor – Bucegi şi Piatra Craiului –, pe vechiul drum comercial, presărat cu fortificaţii teutonice, dar şi cu… stâne româneşti, am început să urcăm spre Nord. Ne-am oprit seara în Poienile Izei, direct la popa nost’, bunul nostru prieten şi veche cunoştinţă a cititorilor revistei (vezi numărul 19/februarie 2005). Afară fulguia, iarna pe care o lăsasem la Moeciu ne-a prins totuşi din urmă (mergând fără teamă de radarele poliţiei), iar zilele ce se deschideau cu alte sărbători, cu ger, dar şi cu horincă sau afumături, păreau extrem de incitante. La părintele Ioan Pop acasă (în noua lui casă de lemn; părintele este un iscusit antreprenor de construcţii în lemn, de orice fel, inclusiv cele mai frumoase biserici – cum e cea din Suedia) o tânără familie tocmai îşi anunţase intenţia de a se cununa în primăvară. Felicitări, îmbrăţișări, dar şi multă responsabilitate, căci acest eveniment se tratează cu mare seriozitate, de către întreaga comunitate. Iată ce ne-a spus părintele Ioan Pop: „Încă în Maramureş se mai păstrează o străveche rânduială creştinească privitoare la întemeierea familiei. Când doi tineri se iubesc şi doresc să desăvârşească iubirea lor devenind o familie, îşi asumă responsabilitatea iubirii. Fac cunoscut acest fapt părinţilor, prin peţit, apoi tinerii, cu binecuvântarea părinţilor şi însoţiţi de cei apropiaţi, se prezintă în faţa preotului, unde îşi exprimă consimţământul în vederea căsătoriei, fapt înscris într-un registru şi care se numeşte logodnă – simplă, fără slujbă. Preotul le prezintă responsabilitatea familiei, cei doi dau mâna dreaptă laolaltă şi preotul îi binecuvântează şi devin miri, apoi se întorc la casa miresei, unde se desfăşoară o petrecere, urmând ca trei duminici să se facă în biserică, după Sf. Liturghie, vestirile acestei căsătorii, stabilindu-se astfel dacă nu există impedimente de rudenie sau de altă natură. Dacă nu există impedimente sau tinerii nu se răzgândesc şi îşi asumă responsabilitatea iubirii, atunci urmează nunta!”. Surprins de evenimentul în derulare, am semnat ca martor şi am pecetluit astfel şi eu o decizie care sperăm să aducă multă bucurie.

…şi de la utilitate la „mutilitate”

Noaptea dintre ani am petrecut-o în biserică, iar a doua zi, de Sf. Vasile, am stat la slujbă într-o biserică arhiplină. După care am hălăduit prin Poieni să căutăm şi să fotografiem cele câteva case istorice de lemn care au mai rămas şi care au făcut faima mondială a Maramureşului. Aşa am constatat că Maramureşul aproape că a ieşit brutal din lemn – adică din matca lui, din tradiţie, din colosala forţă lui istorică – şi a intrat în… plastic. Adică e pe cale de a părăsi civilizaţia sa tradiţională, de a abandona „organicul”, vegetalul, animalierul, firescul creaţiei, şi de a pătrunde într-o lume artificială a sintezei, a chimiei, a înlocuitorilor, a culorilor false, a combinatului chimic. Civilizaţia ţărănească a funcţionat impecabil atâta timp cât mediul în care aceasta se desfăşura genial şi „eco-logic” era unul al lui Dumnezeu, era unul firesc, organic – aşa cum am spus. Inteligenţa tehnologică ţărănească poate face faţă provocărilor naturale, însă nu ştie să opereze cu valori de „sinteză”, cu bunurile „societăţii de consum”, chipurile hi-tech. Aşa se face că, de cele mai multe ori, maramureşeanul nostru care a scăpat la ceva bani şi la bunurile civilizaţiei se comportă ca odinioară – mă iertaţi, dar trebuie s-o spun – acele triburi africane extaziate în faţa oglinjoarelor coloniştilor europeni, a mărgelelor şi a sticlelor colorate! Numai aşa se explică abdicarea des întâlnită, dar ţanţoşă, a acestor oameni senzaţionali sub aspectul verticalităţii morale, a logicii credinţei, a muncii ordonate şi rodnice (Dumnezeu chiar le ajută!), abdicare în faţa celor mai stridente haine de import combinate cu elemente ale portului bătrânesc, a celor mai dubioase accesorii vestimentare asortate cu chinezăriile cele mai simpliste. Te cruceşti! Apoi: ce să caute termopanul în Poienile Izei, cum să întâlneşti acolo balustrade sclipitoare de inox curbat, fier cornier, beton la greu şi faţade portocalii într-o lume cândva perfect armonizată cu Dumnezeu, cu natura însăşi, cu stihiile ei şi cu dorinţele şi putinţele oamenilor? Maramureşul trebuie salvat de virusul care s-a trezit în el însuşi, de efectele bunăstării lui canalizate (cuvânt greu, dar perfect acoperitor) doar spre copierea oraşului, spre mimarea unui confort şi a unei opulenţe care obţine din partea privitorului doar un zâmbet jenat… Oaza de speranţă a României profunde, rezervaţia naturală şi spirituală care este Maramureşul istoric a căzut pradă primului, perfidului val al bunăstării, care e şi cel mai toxic, deoarece valorile încă nu sunt aşezate. Noi, orăşenii, n-am pierdut mare lucru prin bunăstarea relativă (de consum artificial) a ultimilor ani. Însă ei, aceşti oameni naivi, curaţi, credincioşi, ei pierd aproape totul. Adică îşi pierd sufletul colectiv, ethosul şi pulsaţia lor universală. Devin locali,devin micuţi, neinteresanţi, îşi pierd aura voievodală! Plasticul, cu mulările sale perfide doar pe utilitate, uniformizează totul… Curând şi Maramureşul va fi numai utilitate, mutilată însă.

Good-bye, Maramu!

Şansa, în Maramureş, este însă la tot pasul. De asta el nu va pieri niciodată!

Peste sat străjuieşte biserica de lemn cu hramul Cuvioasa Parascheva, monument UNESCO! Ridicată poate în veacul al 15-lea (judecând „după forma altarului decroşată, de formă pătrată” – vezi pr. Ioan Pop, vol. Biserica Sf. Cuvioasă Parascheva, Ed. Trinitas, 2008), dar cel mai probabil cu puţin înainte de anul 1604, biserica de lemn este o bijuterie. Părintele Ioan ne-a prezentat admirabil aşezământul, dar mai ales pictura foarte veche şi extrem de mişcătoare prin simplitatea recuzitei artistice, în contrast cu profunzimea teologică a mesajului frumos colorat.

Gazdele noastre de la pensiunea din Poienile Izei, Maria şi Victor Dunca, au făcut tot posibilul – şi au reuşit, ca de obicei – să-şi dea măsura întregii ospitalităţi şi să ne facă să devenim melancolici înainte chiar de a pleca spre Lăpuşul Românesc, unde ne-a trimis părintele Ioan. Acolo urma să vedem geniul maramureşean pus în lucrare de către două surori, două călugăriţe, care au ridicat ceea ce o armată de bărbaţi poate nu ar fi reuşit, într-un timp atât de scurt. Şi atât de temeinic.

Stareţă de Maramu

Am traversat munţii spre Cavnic, apoi ne-am îndreptat spre Tg. Lăpuş (un miştocar, sudist presupun, a scris pe indicator: Tg. Lăbuş…), apoi am traversat comuna de maghiari Domokos, pentru ca la lăsatul serii, pe un viscol de toată frumuseţea şi pe câteva grade sub zero, să apucăm la dreapta pe un drum de ţară, prin acel Lăpuş românesc, pe sub munţii Ţibleşului. Fantomatic, satul, care părea destul de mare, a dispărut în noapte; drumul şerpuia pe valea unui pârâu, iar după câţiva kilometri peisajul s-a relaxat şi dintr-o dată a apărut, în lucirile neoanelor, Mânăstirea Roaia, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Poiana Tuliceasa, cea care adăpostise până pe la 1760 un schit de călugări, dintre care 7 au fost împuşcaţi pentru că au refuzat Uniaţia, stătea cuminte sub zăpada afânată. Gazdă ne-a fost maica stareţă Maria Magdalena Drăguş, de loc din Poienile Izei, alături de sora sa, maica Iustina. Amândouă s-au călugărit, amândouă au ridicat această mânăstire, dar cum? Alături de mama lor, care le-a venit în ajutor, care s-a şi călugărit şi care a trecut la Domnul acum trei ani. A deschis prima brazda în cimitirul Roaiei, fiind cel dintâi bob îngropat în această mânăstire care aşteaptă aici, cuminte, Învierea cea de pe Urmă. Un senzaţional interviu cu maica stareţă puteţi citi în paginile 29-34 ale revistei.

Am părăsit Roaia după ce ne-am închinat în paraclisul care îşi aşteaptă fresca integral şi, implicit, ctitorii pentru a fi pomeniţi. Mai sunt câteva lucruri de făcut, dar cel mai important este că obştea tânără şi doritoare de nevoinţe întru Hristos există! Rugăciunea ortodoxă nu tace în aceşti munţi, nici inima româneacsă nu încetează a bate pe aceste văi…

La Oradea, ca acasă

Ba chiar mai bine…! Pentru că acasă îţi mai dispuţi unele idei, anumite gânduri sau acţiuni cu ceilalţi. Mai mult, ştim că „nimeni nu e prooroc în ţara lui”. Pe când între prieteni de la depărtări nu e timp de dispute, ci numai de armonie, numai de a spune lucrurile cele mai importante ale vieţii, de la ultima despărţire. Părinţii Vasile Bota şi Alexandru Mizgan (care fiind şi Ioan, a fost sărbătorit cum se cuvine) sunt adorabili. Completându-se liturgic foarte bine, reprezintă unul dintre cazurile fericite în care domneşte armonia deplină la sfântul altar, care este Biserica „Sf. Ap. Andrei”. Cum reuşesc? Înţelegându-se şi ascultându-se real unul pe altul. Şi, evident, apelând la bunul simţ şi la educaţia pe care au primit-o cândva… Şi mai e ceva: când slujeşti la cea mai frumoasă biserică (de manual, aşa cum am caracterizat-o când i-am păşit prima oară pragul) şi la cea mai vie parohie, nu poţi fi altfel decât frumos şi viu, pe dinăuntru! Mărturie dau şi enoriaşii – atât cei din Comitet, cât şi simpli închinători –, mărturie dau şi cei aflaţi în trecere prin parohie (nume mari, ilustre, sau oameni obişnuiţi), aşa cum a fost părintele Marius Ciprian Pop, cunoscut interpret de muzică populară şi care a slujit de Bobotează, spre bucuria şi surpriza credincioşilor. La slujbă, o mare de lume, însă organizarea perfectă nu a creat obişnuitele şi multmediatizatele busculade cu ghionturi şi peturi. Secretul? „Nu accesul în sine la butoaiele cu aghiasmă creează îmbulzeală, ci modul cum ies oamenii, după ce şi-au umplut sticlele”, ne declară părintele paroh Vasile Bota. Simplu, nu?

În rest, biserica e splendidă, iar pictura nu mai are mult până la finalizare. Oricum, părintele paroh şi-a călcat pe inimă (cu voioşie) şi l-a „împrumutat” pe hăruitul iconar Remus Bradea unei chilii româneşti din Athos, pentru a fi pictată în regim de urgenţă. Oare cât timp vom mai fi ctitori – direct sau indirect – ai Sfântului Munte…? Dar dacă îmi amintesc faptul că am păşit pe Muntele Sfânt la îndemnul şi sub veghea părintelui Vasile (vezi serialul de la începutul anului 2009 din Lumea Credinţei), constat că şi pe mine m-a ctitorit întru hagiu, întru închinător la veghea aghiorită şi pururi recunoscător pentru acele gesturi care te întăresc lăuntric pentru multă vreme. Vă mulţumesc, părinte Vasile Bota!

Răzvan BUCUROIU