Pământ românesc – Mânăstirea Buneşti
Share
Drumul cu adevărat european ce leagă Braşovul de cetatea Sighişoarei este foarte frumos. Cum vii dinspre burgul Kronstadt-ului, după splendida panoramă ce ţi se deschide privirii în dreptul ruinelor cetăţii Rupea, pe partea stângă, la câţiva kilometri de aşezarea Fişer (fostă săsească, acum locuită de mulţi ţigani), se află o troiţă şi un drumeag de ţară, bine întreţinut. La capătul său, după nici 1 km, ochii ţi se odihnesc deja pe priveliştea de vis a Mânăstirii Buneşti. Aşezată sub o geană a pădurii, flancată de dealuri molcome – tipic ardeleneşti – mânăstirea arborează încă de la poartă drapelul tricolor. De cum treci de pragul ei, simţi cum calci pe un pământ românesc. Ce înseamnă asta? Un pământ îmbibat de rugăciune, muncit cu sudoare, frământat de paşii mulţimilor de pelerini în căutarea unui răspuns, picurat de ceara miilor de lumânări de la Înviere, survolat de escadrile de albine încă somnoroase. Ce mai, un pământ care în loc de sămânţă primeşte lacrimi de pocăinţă, bobi de ceară topită şi multe petale de flori. Acum înţelegeţi de ce e un pământ tipic românesc?
Încă de la poartă ne întâmpină maica stareţă. O mână de om foc de energică, ce îşi ascunde bine vârsta sub camilafca ţesută din lână curată, şi nu de mătase sclipitoare. „Lumina vine din interior, şi nu din veşmintele demnităţii stăreţeşti”, gândesc atunci când o văd. La cei 81 de ani, maica Filofteia Potcoavă poartă un singur giuvaer: crucea de argint, primită de la părintele Dumitru Stăniloae, cu puţină vreme înainte de a se muta la Domnul. De altfel, în ultimii 3 ani de viaţă, cel mai mare teolog din câţi a dat neamul acesta, a fost îngrijit cu enorm devotament de nepoata sa – nimeni alta decât maica Filofteia. Pe atunci măicuţa era în obştea de la Ţigăneşti (în Prahova), împreună cu sora ei geamănă, maica Rafaela. „De câţi ani sunteţi în monahism?”, am întrebat. Răspunsul a venit cu seninătate: „De 60”.
După moartea părintelui Stăniloae, survenită în 1993, cele două surori s-au întors în Ardeal. Aici, la Buneşti, din încredinţarea Episcopului Serafim Joantă (actualul Mitropolit al Germaniei, Europei de Nord şi Centrale), au început lucrările pentru ridicarea unei mânăstiri. Era un loc netocmit şi gol, care nu mai avusese parte de urmele vreunei locuiri călugăreşti, deşi în apropiere, mai exact pe raza satului Roateş, există un loc numit de localnici „la schit”. Dar aici, pe această frontieră a pădurii (adică a curăţeniei, a vieţii, a sănătăţii), nu mai sălăşluiseră monahi. Era, deci, timpul. Şi sub oblăduirea părintelui Visarion Joantă, care a fost şi primul duhovnic al obştii, au demarat lucrările. Bineînţeles, cele două surori erau sufletul şantierului (inclusiv duhovnicesc, pentru că odată cu zidurile trebuia ridicată şi obştea), iar ajutoare din străinătate (din Germania şi SUA) au împins lucrurile înainte cu viteză. Astfel încât în 1995 a fost terminată biserica, având dimensiuni nu tocmai reduse. Dar nu aceasta ar fi partea forte a lăcaşului, ci ordinea, curăţenia – ce mai, toată atmosfera ei sacră. Pictura este bine realizată, obiectele de cult şi odoarele sunt în mare majoritate aduse din Grecia, catapeteasma este măiestrit lucrată. Peste tot domneşte o atmosferă de ordine şi evlavie. Aceasta este – probabil – trăsătura Ortodoxiei ardeleneşti: evlavie bine înfiptă în ordine şi curăţenie!
Hramul mânăstirii este Sf.M.Mc. Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, şi este ales probabil şi în amintirea părintelui Gheorghe Lup, fiu al satului, dar şi „diriginte” de şantier. Aşadar, a fost o perfectă împreună-lucrare la Buneşti, astfel încât vizita ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, a fost prilej de sinceră apreciere a strădaniilor colective. Tot atunci a fost confirmat noul duhovnic al mânăstirii, nimeni altul decât protos. Ieronim Tamaş. Vă mai amintiţi de Prea Cuviosul? Da, este fostul stareţ de la Schitul Pahomie din judeţul Vâlcea, schit care a trecut între timp sub oblăduirea Mânăstirii Pătrunsa, din împrejurimile acelor munţi neumblaţi.
„Neamurile noastre sunt în Cer”
Eu însă doresc să mă aplec asupra persoanei de mare calibru sufletesc a stareţei Filofteia Potcoavă, lângă care am avut nesperata şansă să petrec aproape o zi încheiată. După cum am spus, energia bună, sănătoasă, are un nume: maica Filofteia. Dar să o vedeţi pe maica Rafaela! Ce dinamism, dar mai ales ce minte sănătoasă au cele două!
Cu maica stareţă am încercat să evoc amintirea părintelui Stăniloae. Atunci ochii i s-au umplut de lacrimi. „Unchiul era un noian de pregătire. Ştiinţifică, dar mai ales sufletească. Aşa şi spunea, că înţelepciunea – câtă o are – o are în primul rând de la Dumnezeu, şi apoi din cărţi”. Deşi are numai 7 clase primare, maica Filofteia este şi ea plină de înţelepciune. Aici vezi îndată marca mediului sănătos al Vlădenilor copilăriei, al familiei. Spunea cu vie emoţie maica stareţă: „Mama noastră, Reveca, niciodată nu s-a rugat lui Dumnezeu pentru noi, copiii ei, pentru nimic altceva decât pentru înţelepciune. Îi mai spuneau vecinii sau rudele, când o întâlneau la biserică: «De ce nu te rogi pentru sănătatea lor, pentru o situaţie bună, pentru o familie, ce mai, să aibă noroc?» Doamne, ce se mai zbârlea mama când auzea aceste vorbe! «Auzi tu, să mă rog eu pentru copiii mei la idolul noroc?! Dacă au înţelepciune de la Dumnezeu, apoi au de toate». Aşa era mama, Dumnezeu s-o odihnească”.
Vieţuitoarele de la Buneşti sunt aproape 15, aşadar obşte mică. Dar elanul cu care merg la ascultare este grăitor pentru atmosfera de aici. Un singur lucru o mâhneşte pe maica stareţă: faptul de a nu fi putut transmite celor tinere dragostea pentru meşteşugul ţesăturii manuale. Arta aceasta maica stareţă o stăpâneşte încă de când era la Ţigăneşti, loc în care cosea sau trăgea la război adevărate bijuterii ţesute. Premii naţionale, ba chiar şi comenzi de la „Cabinetul 2” pentru câteva costume populare pentru vizita în America, ehei, maica stareţă a prins multe, ştie foarte multe, iar mâinile ei nu au stat o clipă. Văzând războiul şi broderiile, eu unul cred că pur şi simplu maica stareţă şi-a cusut mântuirea cu trăinicie acolo, în Ceruri.
La despărţire, maica stareţă priveşte în zare şi oftând, ne spune: „Copiii nu mă plâng. Neamuri nu prea mai am. Rudele mele sunt – cele mai multe – în Cer. Acolo stă, de fapt, majoritatea din neamul fiecăruia: în Cer”. „Multă înţelepciune”, am gândit. Într-adevăr, neamul nostru cel mult, familia neştiută stă sus, în Cer. Maica stareţă privea şi ea Cerul într-un fel aparte. Cu o privire albastră, cum n-am mai văzut…
Rãzvan BUCUROIU
Dacă toți am cere Domnului ÎNȚELEPCIUNE, am fi cu totul altfel, chiar și cei ce legiuiesc și ne conduc, dar așa, primează inteligența,
și se vede unde am ajuns !