LOADING

Type to search

Pelerinaje

Pământ românesc – Mânăstirea Buneşti

Share

Drumul cu adevărat european ce leagă Bra­şovul de cetatea Sighişoarei este foarte frumos. Cum vii dinspre burgul Kronstadt-ului, după splen­dida panoramă ce ţi se deschide privirii în dreptul ruinelor cetăţii Rupea, pe partea stângă, la câţiva kilometri de aşezarea Fişer (fostă să­sească, acum locuită de mulţi ţigani), se află o troiţă şi un drumeag de ţară, bine întreţinut. La ca­pătul său, după nici 1 km, ochii ţi se odihnesc deja pe priveliştea de vis a Mânăstirii Buneşti. Aşezată sub o geană a pădurii, flancată de dea­luri molcome – tipic ardeleneşti – mânăstirea ar­bo­rează încă de la poartă drapelul tricolor. De cum treci de pragul ei, simţi cum calci pe un pă­mânt românesc. Ce înseamnă asta? Un pă­mânt îm­bibat de rugă­ciune, muncit cu sudoare, fră­mântat de paşii mulţimilor de pelerini în cău­ta­rea unui răspuns, picurat de ceara miilor de lu­mânări de la Înviere, sur­volat de escadrile de al­bine încă somnoroase. Ce mai, un pământ care în loc de sămânţă primeşte lacrimi de pocăin­ţă, bobi de ceară topită şi multe pe­tale de flori. Acum înţe­legeţi de ce e un pă­mânt tipic românesc?

Încă de la poartă ne întâmpină maica stareţă. O mână de om foc de energică, ce îşi ascunde bine vârsta sub camilafca ţesută din lână curată, şi nu de mătase scli­pi­toare. „Lumina vine din interior, şi nu din veşmintele demnităţii stă­reţeşti”, gândesc atunci când o văd. La cei 81 de ani, maica Filofteia Potcoavă poartă un singur giuvaer: crucea de argint, primită de la pă­rintele Du­mitru Stăniloae, cu pu­ţină vreme înainte de a se muta la Domnul. De altfel, în ultimii 3 ani de viaţă, cel mai mare teolog din câţi a dat nea­­mul acesta, a fost în­grijit cu enorm de­vota­ment  de ne­poa­ta sa –  ni­meni alta de­cât mai­ca Fi­lof­teia. Pe a­tunci măi­cu­ţa era în ob­­ştea de la Ţi­gă­neşti (în Pra­ho­va), îm­pre­u­nă cu so­ra ei gea­mă­nă, mai­ca Rafaela. „De câţi ani sunteţi în mo­na­hism?”, am întrebat. Răspunsul a venit cu se­ni­nătate: „De 60”.
După moartea părintelui Stăniloae, sur­venită în 1993, cele două surori s-au întors în Ardeal. Aici, la Buneşti, din încredinţarea Episcopului Serafim Joantă (actualul Mitro­polit al Germaniei, Europei de Nord şi Cen­trale), au început lucrările pentru ridicarea unei mânăstiri. Era un loc netocmit şi gol, care nu mai avusese parte de urmele vre­unei locuiri călugăreşti, deşi în apropiere, mai exact pe raza satului Roateş, există un loc numit de localnici „la schit”. Dar aici, pe această frontieră a pădurii (adică a cu­ră­ţeniei, a vieţii, a sănătăţii), nu mai sălăş­lu­i­se­ră monahi. Era, deci, timpul. Şi sub oblă­duirea părintelui Visarion Joantă, care a fost şi primul duhovnic al obştii, au demarat lucrările. Bineînţeles, ce­le două surori erau su­fletul şantierului (inclusiv duhovnicesc, pentru că odată cu zidurile trebuia ridicată şi obştea), iar ajutoare din străinătate (din Germania şi SUA) au împins lucrurile înainte cu viteză. Astfel încât în 1995 a fost terminată biserica, având di­men­siuni nu tocmai reduse. Dar nu aceasta ar fi par­tea forte a lăcaşului, ci ordinea, curăţenia – ce mai, toată atmosfera ei sacră. Pictura este bine realizată, obiectele de cult şi odoarele sunt în mare majoritate aduse din Grecia, catapeteasma este măiestrit lucrată. Pes­te tot domneşte o at­mo­sferă de ordine şi evla­vie. Aceasta este – probabil – trăsătura Ortodo­xiei ardeleneşti: evlavie bine înfiptă în ordine şi curăţenie!
Hramul mânăstirii este Sf.M.Mc. Gheor­ghe, Purtătorul de Bi­ruinţă, şi este ales pro­babil şi în amintirea pă­rintelui Gheorghe Lup, fiu al satului, dar şi „diriginte” de şan­ti­er. Aşadar, a fost o perfectă împreună-lu­cra­re la Buneşti, astfel în­cât vizita ÎPS Lau­renţiu Streza, Mitro­po­li­tul Ardealului, a fost prilej de sinceră apre­ciere a strădaniilor co­lec­tive. Tot atunci a fost confirmat noul du­hovnic al mânăstirii, nimeni altul decât protos. Ieronim Tamaş. Vă mai amintiţi de Prea Cuviosul? Da, este fostul stareţ de la Schitul Pahomie din judeţul Vâlcea, schit care a trecut între timp sub oblăduirea Mâ­năstirii Pătrunsa, din împrejurimile acelor munţi neumblaţi.

„Neamurile ­noastre sunt ­în Cer”
Eu însă doresc să mă aplec asupra per­soanei de mare calibru sufletesc a stareţei Fi­lof­teia Potcoavă, lân­gă care am avut ne­spe­ra­ta şansă să petrec aproape o zi încheiată. După cum am spus, energia bună, sănă­toasă, are un nume: maica Filofteia. Dar să o vedeţi pe maica Rafaela! Ce dinamism, dar mai ales ce minte sănătoasă au cele două!
Cu maica stareţă am încercat să evoc amintirea părintelui Stăniloae. Atunci ochii i s-au umplut de lacrimi. „Unchiul era un noian de pregătire. Ştiinţifică, dar mai ales sufletească. Aşa şi spunea, că înţelepciunea – câtă o are – o are în primul rând de la Dum­nezeu, şi apoi din cărţi”. Deşi are numai 7 clase primare, maica Filofteia este şi ea plină de înţelepciune. Aici vezi îndată mar­ca mediului sănătos al Vlădenilor copilă­riei, al familiei. Spu­nea cu vie emoţie mai­ca stareţă: „Mama noastră, Reveca, nici­odată nu s-a rugat lui Dumnezeu pentru noi, copiii ei, pentru nimic altceva decât pentru înţelepciune. Îi mai spuneau ve­ci­nii sau rudele, când o întâlneau la bise­rică: «De ce nu te rogi pentru sănătatea lor, pentru o situaţie bună, pentru o familie, ce mai, să aibă noroc?» Doamne, ce se mai zbârlea mama când auzea aceste vorbe! «Auzi tu, să mă rog eu pentru copiii mei la idolul noroc?! Dacă au înţelepciune de la Dumnezeu, apoi au de toate». Aşa era mama, Dumnezeu s-o odih­nească”.
Vieţuitoarele de la Bu­neşti sunt aproape 15, aşadar obşte mică. Dar elanul cu care merg la ascultare este grăitor pentru atmo­sfera de aici. Un singur lucru o mâhneşte pe maica stareţă: faptul de a nu fi putut trans­mite celor ti­nere dragos­tea pentru meşteşugul ţesăturii ma­nuale. Arta aceasta mai­ca stareţă o stăpâneşte încă de când era la Ţigăneşti, loc în care co­sea sau tră­gea la război adevărate bijuterii ţesute. Premii naţionale, ba chiar şi comenzi de la „Cabinetul 2” pentru câteva costume po­pu­lare pentru vizita în America, ehei, maica stareţă a prins multe, ştie foarte multe, iar mâinile ei nu au stat o clipă. Văzând răz­bo­iul şi broderiile, eu unul cred că pur şi simplu maica stareţă şi-a cusut mântuirea cu trăinicie acolo, în Ceruri.
La despărţire, maica stareţă priveşte în zare şi oftând, ne spune: „Copiii nu mă plâng. Neamuri nu prea mai am. Rudele mele sunt – cele mai multe – în Cer. Acolo stă, de fapt, majoritatea din neamul fiecăruia: în Cer”. „Multă înţelepciune”, am gândit. Într-adevăr, neamul nostru cel mult, familia neştiută stă sus, în Cer. Maica stareţă privea şi ea Cerul într-un fel aparte. Cu o privire albastră, cum n-am mai văzut…

Rãzvan BUCUROIU

1 Comment

  1. Ioan 11 martie 2018

    Dacă toți am cere Domnului ÎNȚELEPCIUNE, am fi cu totul altfel, chiar și cei ce legiuiesc și ne conduc, dar așa, primează inteligența,
    și se vede unde am ajuns !

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *