LOADING

Type to search

Pe jos la Sfântul Antonie

Pelerinaje

Pe jos la Sfântul Antonie

Share

Ca multe din pelerinajele mele, trebuie să mărturisesc că şi drumul în Egipt, la Sfântul Antonie cel Mare, nu a fost plănuit cu mult timp înainte. Doream să fac asta, dar nu se ivise ocazia. Acum însă, la început de an, toate s-au aranjat ca „de la sine”. Am plecat cu doi prieteni profitând de o ofertă „last minute” de nerefuzat a unei companii de turism ruseşti. Poate aşa a rânduit Cuviosul: să îi vizităm locurile de nevoinţă cu numai câteva zile înainte de prăznuirea lui din 17 ianuarie.

Ajunşi în Egipt, deşi puteam opta pentru o excursie organizată de la hotel până în poarta mânăstirii, am decis să luăm pulsul vieţii reale şi să pornim spre pustie cu transportul în comun şi pe jos…

Când am găsit oferta agenţiei de turism am fost iniţial neîncrezător. Preţul întregii excursii (cu condiţia să mai găsesc două persoane şi să ocupăm o cameră de trei paturi) era cam cât un drum dus cu avionul până la Cairo. Am dat „sfoară-n ţară” şi doritorii au apărut imediat. Se verifica astfel gluma făcută de doamna de la agenţia de turism: „Politica noastră de preţuri este ca să plecaţi unde vrem noi şi când vrem noi”. La un asemenea preţ eram însă pregătiţi sufleteşte pentru orice. Dacă aveam o cazare cât-de-cât şi avionul dus-întors eram mulţumiţi. N-a fost aşa. Preţul a cuprins într-adevăr absolut tot: avion, cazare, mic dejun şi cină, transfer aeroport- hotel şi n-au apărut nici cheltuieli „surpriză” de genul „taxe de aeroport” sau „bacşiş-uri” specifice Egiptului.

Am aterizat aşadar cu bine în Hurghada, vestita staţiune turistică de la Marea Roşie. Trebuia să vedem acum şi cum ajungem de aici la Sfântul Antonie. Chiar şi astăzi, cu toate şoselele construite, cu toată „modernizarea” care a cuprins inclusiv Egiptul, Mânăstirea Sfântului Antonie cel Mare este foarte izolată, departe în deşert, adică cu adevărat în adâncul pustiei.

Bineînţeles că nu aveam nici o idee cum să ajungem acolo. Găsisem însă mânăstirea pe hartă şi, când priveşti harta, totul pare foarte simplu. Am început investigaţiile într-un magazin de papirusuri. Vânzătorul, un tânăr până în 30 de ani, avea la încheietura mâinii o cruciuliţă tatuată, după obiceiul creştinilor copţi din Egipt, aşa că l-am întrebat pe el. Fusese de mai multe ori, însă cu maşina. S-a mirat de ideea noastră năstruşnică de-a pleca aşa, „cu ce-om găsi”, dar ne-a explicat că trebuia să călătorim cu autobuzul vreo 250 de kilometri nord spre Cairo sau Suez până într-o localitate numită Zafarana. Asta ştiam. Reieşea din hartă. De acolo urma să luăm un microbuz local spre vest, spre Beni Suef, alţi 30 de kilometri până la intersecţia cu drumul care merge spre mânăstirea coptă a Sfântului Antonie. Şi apoi încă 15 kilometri prin deşert până la mănăstire pe jos…

Singurul autobuz care ajungea dimineaţa în Zafarana pleca din Hurghada la 3 noaptea. Deşi, trebuie să mărturisesc că nu mă pot trezi dimineaţa, în noaptea aceea, inexplicabil, m-am trezit puţin înainte să sune alarma de la telefon, la ora 2, aşa că am prins autobuzul care s-a dovedit un autocar de lux. Arăta ca nou şi la urcare am primit un pachet cu gustarea de dimineaţă. Călătoria noastră nu începuse prea „ascetic”. Pe dreapta se zărea din când în când golful Suez al Mării Roşii, însă pe stânga nu era decât pustiu: deşert şi stânci golaşe. Am adormit şi m-am trezit în zori când şoferul a oprit şi a strigat cu o voce răguşită: „Zafarana!”.

Zafarana, pe care îl consideram orăşel, era de fapt o intersecţie cu benzinărie, un far, un mic hotel şi câteva case. Totul arăta ca după un război. Un peisaj dezolant: câţiva palmieri ciufuliţi, praf, mizerie şi zeci de butoaie metalice umplute cu beton care constituiau filtrul de poliţie. Ce e drept însă, şoselele lor sunt mult mai bune decât ale noastre pentru că asfaltul este impecabil.

N-aveam cum greşi drumul. Era numai unul. Un microbuzul al unui beduin cu jellabiya şi turban aştepta parcat. După vreo oră, când microbuzul s-a umplut la refuz, am pornit. De-o parte şi de alta, deşert şi stânci. În stânga se profila însă un masiv muntos înalt de vreo 1000m. Acolo, într-o peşteră, se retrăsese cândva la linişte, Sfântul Antonie cel Mare.

În clipa în care am ajuns la intersecţia către mânăstire, ne-a ajuns din urmă o maşină mică. Ne-a văzut când am coborât din microbuz, a oprit şi ne-a luat cu bucurie până la poarta mânăstirii. Halal nevoinţă! mi-am zis.

Mânăstirea Sfântului Antonie este o veritabilă fortăreaţă, cu construcţii foarte vechi, însă bine întreţinute care nu au acoperişuri, ci terase. Curtea interioară este o frumoasă oază cu palmieri unde este amenajată şi o grădină de legume pentru nevoile mânăstirii.

Ghidul, părintele Victor, ne-a îndrumat să urcăm întâi la peştera Cuviosului. Drumul este foarte abrupt şi trebuie să fi fost foarte anevoios în vechime. Astăzi este amenajat cu trepte, vreo 1500, după estimările noastre. De-o parte şi de alta, din loc în loc, sunt plăcuţe cu texte scrise cu caractere arabe, cuvinte de folos sau citate biblice, am bănuit noi, şi semnul crucii peste tot: cruci confecţionate din beţe, din pietre aşezate pe nisip sau scrijelite pe stânci.

După vreo oră de urcuş pieptiş, ocrotiţi de umbra muntelui am ajuns sus, în dreptul peşterii. De acolo se deschide o minunată perspectivă asupra deşertului.

Intarea în peşteră se face printr-un culoar foarte strâmt, însă în interior este loc pentru un mic altăraş, pe jos sunt puse covoare şi pot încăpea câteva persoane. Cred că am petrecut o oră în liniştea peşterii Sfântului Antonie. Pur şi simplu nu ne înduram să plecăm. Am ieşit atunci când am auzit afară alţi pelerini.

Abia la coborâre am înţeles purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Soarele se ridicase bine pe cer şi trecuse acum de creasta muntelui. Dacă nu ne lua maşina aceea de la intersecţie până la mănăstire, am fi ajuns cu doua- trei ore mai târziu şi ar fi trebuit să facem tot urcuşul până la peşteră sub razele lui arzătoare.

Când am ajuns înapoi la mănăstire, părintele Victor ne-a dus să vizităm biserica veche cu vestitele ei fresce, turnul zidit de Iustinian în secolul 6, trapeza, moara care se păstrează întocmai cum a fost construită în secolul 9 şi mai ales izvorul Sfântului Antonie care acolo, în mijlocul deşertului unde nu plouă niciodată, sfidând orice logică omenească, ţâşneşte de la baza acelui munte pleşuv fără pic de vegetaţie, alimentând mânăstirea cu 100 de metri cubi de apă pe zi. Am mers apoi în pangar de unde am luat câteva cărţi şi o sticlă de vin liturgic.

Era deja trecut de ora 4 şi am hotărât să plecăm. Am pornit deci pe jos. Cum nu mâncasem nimic toată ziua şi nici nu luasem cu noi de mâncare, nu ne doream decât să ajungem cât mai repede la intersecţie. De acolo speram să ne ia vreo ocazie până în Zafarana şi de-acolo alta, până în Hurghada. Cei 15 kilometri s-au dovedit însă un drum epuizant. Oare cum o fi venit Sfântul Antonie până aici? Oare cum o fi vieţuit atâta timp aşa? Oricât mergeam peisajul nu se schimba de loc: pustiu de nisip şi piatră. Măcar drumul era asfaltat. După două ore, ne-am amintit de sticla de vin. A fost salvatoare. Era un vin roşu foarte dulce, licoros. Aveam şi două sticle cu apă, aşa că ne-am întremat şi am continuat. Deja se însera. Mă tot gândeam ce ne-am fi făcut dacă şi la venire făceam drumul acesta pe jos. Mânăstirea Sfântul Antonie nu oferă găzduire la pelerini, deci nu puteam rămâne peste noapte. Pe cât fusese de cald în timpul zilei, pe atât se răcise deja.

Bineînţeles că Sfântul nu ne-a lăsat. Ne-a împlinit dorinţa să facem un pic de osteneală, dar, când eram aproape de intersecţie, ne-a ajuns din urmă cu maşina o asistentă medicală din Germania care lucra la un spital din Cairo. Ne-a luat până în Zafarana. Acolo, poliţiştii ne-au ajutat imediat. Au oprit primul autocar care mergea spre Hurghada şi aşa, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ne-am pomenit la hotel cu puţin înainte de ora 10, numai bine să prindem cina…

Silviu – Andrei VLĂDĂREANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *