LOADING

Type to search

Pe urmele sihaştrilor

Pelerinaje

Pe urmele sihaştrilor

Share

Drumul meu a început de la Sihăstria, locul unde atâţia călugări veneau şi se închinau la icoana Celei pline de dar, înainte de a-şi petrece viaţa în desişul codrilor. Aşa a făcut şi Cuvioasa Teodora, fiica lui Joldea, armaşul de la Cetatea Neamţului.
După un urcuş anevoios, am ajuns la Schitul Daniil Sihastru. Un schit nou, ridicat în ultimii ani pe locul nevoinţelor sihăstreşti ale nenumăraţilor călugări iubitori de linişte şi rugăciune. Chiar în anii regimului totalitar, acolo au trăit în vieţuire aspră ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (mort în închi­soare) şi, mai aproape de noi, schimonahiile Valentina şi Emiliana Neacşu. Schitul a fost construit într-un loc strâmt, pe marginea unei prăpăstii, şi are în spate un munte înalt, care duce până la „Râpa lui Coroi”. Printre copacii răsturnaţi de furtuni, printre rugi de mure şi afinişuri sădite în pâlcuri de mâna Creatorului, am urcat muntele până la locul care se cheamă „Râpa lui Coroi”, de care se tot aminteşte în paginile Patericului românesc.
La un ceas bun de mers până la Sihla, „Râpa lui Coroi” este de fapt locul nevoinţelor călugărilor isihaşti din ultimele secole. Am trecut şi noi pe lângă bordeie pustniceşti, unele devenite amintiri, am vorbit despre fericitul episcop Ioan, întâlnit în zonă acum 50 de ani de părintele Teodul Varzare, am vrut să găsim bordeiul ierodiaconului Christofor şi ne-am adus aminte de cuvintele Părintelui Cleopa, care spunea că în perioada interbelică şi apoi postbelică la „Râpa lui Coroi” se găseau 70 de sihaştri, trăitori în mici comunităţi, de 5-7 vieţuitori. Printre ei, mărturisea Părintele Cleopa, se afla şi fiica unui ministru – devenită călugăriţa Zenovia.
Frumuseţea locului cu greu poate fi descrisă în cuvinte. Pădurea de brazi, liniştea de început de lume, florile din poieni şi darurile lui Dumnezeu lăsate pentru sihaştri: fragii, afinele, zmeura, bureţii şi sumedeniile de plante cu efecte terapeutice.
Râpa devenită celebră poartă numele unui bogat boier numit Coroi, altul decât haiducul cu acelaşi nume, care se afla acolo la vânătoare de cerbi. Urmărind un cerb preafrumos şi neobservând prăpastia care se întindea, Coroi a căzut de la mare înălţime şi şi-a sfârşit zilele în munţii Sihlei. Râpa îi poartă acum numele. Pe lângă istoria ei trebuie amintit faptul că priveliştea care se oferă pelerinului este una de basm.
Dintr-odată, din desişul codrului te trezeşti pe margine de prăpastie. Altitudinea este de aproximativ 1400 de metri. Până departe se văd munţii, se zăreşte Poiana lui Pahomie (Pahomia), în vale, printre brazi, se observă turnul noii biserici de la Sihăstria, iar pe deal stâna mănăstirii şi grădinile de pe Muntele Tăciunele.
Timpul pare că stă în loc. Frumuseţea şi încărcătura duhovnicească a acestui spaţiu are ceva aparte. Îţi dai seama că locul în care te afli este sfânt şi vrei parcă să-ţi dezlegi curea­ua încălţămintelor. În liniştea aceea, dacă asculţi cu atenţie, auzi şoptirile rugăciunii lui Iisus pe buzele neadormite ale sihaştrilor din veac. Oricât eşti de risipit printre multele (şi nefolositoarele) griji ale lumii acesteia, nu poţi să nu-ţi dai seama de sfinţenia şi taina acestui loc. După câteva ceasuri de linişte şi negrăită bucurie, am luat cu noi câte ceva din această taină.
Am poposit apoi într-un alt loc, numit „Poiana lui Ioan”, într-un munte alăturat. Şi acolo, în ultimii ani, s-a ridicat un schit nou în poiana unde s-a nevoit demult un pustnic cu numele Înaintemergătorului. Era locul în care ieroschimonahul Paisie Olaru, bunul şi cuviosul duhovnic al veacului XX, petrecea vara multe ceasuri de rugăciune şi isihie.
Pe unde s-a rugat Avva Paisie, în urmă cu 12 sau 13 ani s-a sfinţit locul pentru o nouă biserică. Au fost atunci uniţi în rugăciune trei ierarhi: Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Prea Sfinţitul Eftimie şi Prea Sfinţitul Casian, monahi de la Athos (Protos. Petroniu Tănase), Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Victorin Oanele, călugării sihăstreni şi alţii. În ziua aceea am trecut cu toţii pe la chilia singuratică a iero­schimonahului Casian Frunză. Bătrânul ostenit de ani ne-a primit cu bucurie. Neobişnuit cu o asemenea vizită, rămăsese fără grai. Când am plecat, am observat pe obrazul lui o lacrimă. Era o lacrimă de bucurie. Nu după mult timp s-a strămutat la veşnicele locaşuri.
Călătorind în această zi pe urmele sihaştrilor, mi-am dat seama că toţi au ales cele mai frumoase locuri din poienile şi munţii care ocrotesc mănăstirile. La frumuseţea locului au adăugat strălucirea virtuţilor lor, a nevoinţelor şi a smereniei autentice. Nu s-au lăudat cu postiri şi îndelungi rugăciuni, n-au trâmbiţat vreo faptă bună. Dimpotrivă, au fugit de lauda oamenilor (ştiau că-i efemeră) şi cât au putut au căutat prietenia cu Dumnezeu. Când întâlneau pe cineva sau primeau vizite neanunţate, se bucurau, şi bucuria se oglindea în lacrimi şi-n rugăciuni fierbinţi.
Este vremea când mulţi caută itinerarii pentru vacanţă. Unii cheltuie mulţi arginţi pentru locuri exotice. Pe drumuri de munte, în preajma Sihlei, ne stau înainte cărările bă­tătorite de paşii „prietenilor lui Dumnezeu”. Cu greu se întâlnesc în lume locuri atât de pitoreşti. Şi pe lângă acest aspect, căutat în zilele de vacanţă, important şi el, mai este unul covârşitor: călătorim pe urmele sihaştrilor.

Arhim. Timotei AIOANEI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *