LOADING

Type to search

Pelerinaj la Mănăstirea Prislop

Pelerinaje

Pelerinaj la Mănăstirea Prislop

Share

 

Credinţa, dragostea de Dumnezeu şi smerenia sunt cele dintâi arme cu care un popor poate rezista in faţa oricărei asupriri, chiar şi timpului. În toate momentele de cumpănă ale neamului nostru credinţa a fost: sprijinul, mângăierea şi puterea. Cu atât mai mult credinţa ne este necesară astăzi, când traversăm o perioadă de criză în toate planurile.

            Am pornit către Mănăstirea Prislop, loc de regăsire şi reculegere, într-o dimineaţă minunată de sfârşit de aprilie. Traseul plin de “file de istorie” a durat puţin peste 3 ore, timp în care am trecut prin vechea Potaissa (Turda de azi), am salutat prima capitală a celor trei Principate Române unite – Alba Iulia, o parte din drum ne-am luat la întrecere cu Mureşul cel zglobiu, ne-am entuziasmat în faţa culmilor semeţe şi înzăpezite ale Munţilor Retezat şi am intrat în „Ţara Haţegului”. Viaţa omenească a pulsat neîncetat în aceste locuri, începând cu omul paleolitic, ale cărui urme s-au descoperit în peşterile de la Ohaba Ponor şi Cioclovina, la Răsărit de depresiunea Haţegului. Am trecut şi pe lângă rezervaţia de zimbri Haţeg-Slivuţ şi ne-am oprit la poalele dealului Prislop într-un cadru natural de o rară frumuseţe, într-o poiană, la o altitudine de 640 m, situată la 13 km nord-vest de Haţeg şi la vreo 20 km de fosta Sarmizegetusa romana. Aici se găseşte Mănăstirea Prislop una dintre cele mai vechi şi mai renumite aşezări monahale din Transilvania.

Am intrat timizi pe sub porţile de lemn de la intrare, realizate în stil maramureşan. La poarta mănăstirii este construit un arhondaric, loc de odihnă pentru călătorii veniţi de departe la Sfânta Mănăstire. Când se intră în incinta mănăstirii se observă imediat o clădire cu etaj, construită în stil brâncovenesc, unde se gasesc câteva chilii şi un frumos foişor. Pe stâncăria unui deluşor plin de flori de lângă biserică, spre miazăzi, este prezentă o clopotniţă, iar la baza dealului se gaseşte o decorativă vază de ceramică, lucrată chiar de Părintele Arsenie Boca manual. Aici ne intâlnim cu Păr. Vasile, duhovnicul mănăstirii care ne salută cu multă voie bună şi care se imbraţişează cu Părintele Iacob cu căldură şi văzând atâţia tineri în grup, ne promite ca ne va da un cuvânt de învătătură după ce vom mai vizita niţel împrejurimile, căci mai avea Sfinţia Sa câteva probleme de rezolvat.



Am trecut pe lăngă Biserica de piatră a Mănăstirii şi ne-am îndreptat paşii către partea de apus a mănăstirii, un drum care trece prin cimitir şi apoi se îndreaptă către “Casa Sfântului”. Terenul delimitat pentru a servi ca şi cimitir, este împrejmuit pe 3 laturi cu un gard viu alcătuit predominant din molizi argintii maiestuoşi şi thuja aurii. Mormintele sunt simple dar foarte bine îngrijite.

 

 

 Pe cruci sunt scrise numele mai multor monahii, iar în partea de vest se găsesc mormintele Ieromonahului Arsenie (plecat la Domnul puţin înainte de Revoluţia din decembrie) şi a Protosinghelului Nicodim. Zăbovim căteva minute în cimitir şi ne rugăm pentru cei plecaţi la Domnul, după care, o pornim către „Chilia” sau “Casa Sfântului”. După un drum nu foarte lung ajungem unde ne-am propus, la “Casa Sfântului”, care este de fapt o peşteră săpată în piatră cu mari nevoinţe chiar de către Sf. Ioan de la Prislop. Peştera se află cam la 500 m de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ. Se ştiu puţine despre viaţa acestui Sfânt, dar peştera aceea, incredibil de austeră, spune foarte multe despre ceea ce a însemnat la vechii creştini ortodocşi credinţa, devoţiunea şi aspiraţia către Dumnezeu. Despre acest sihastru sfânt vorbeşte atât tradiţia locală cât şi călugărul Efrem, care a compus un poem în 710 versuri, intitulat „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţăgului din Prislop”. Spune tradiţia populară că, pe când işi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Se presupune că acest cuvios a trăit in veacul al XV-lea sau in prima jumătate a celui de al XVI-lea.dar el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei. Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat oficial prin hotărârea sinodală din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se face în ziua de 13 septembrie, fiind înscris în sinaxar şi în calendarele bisericeşti.

Revenim agale către Biserica Mănăstirii unde ne întâlnim cu Maica directoare. La fel ca şi celelalte maici pe care le-am întâlnit, Maica directoare are o atitudine foarte rezervată, aspră chiar, faţă de vizitatori. Nu se permite înregistrarea dialogurilor. Publicitatea ori celebritatea pe care ar putea-o dobândi locul le lasă pe maici indiferente; nu doresc şi nici nu agreează aceste lucruri. Singurul lucru despre care acceptă să ne vorbească este doar istoricul mănăstirii. Nu ne spune aproape nimic despre Păr. Arsenie – amintire şi prezenţă dragă, pe care doreşte să o ferească de idolatria profană a oamenilor.

Istoria mănăstirii începe la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului XV, când Sf. Nicodim, reorganizatorul şi îndrumătorul monahismului românesc, zideşte acest lăcaş cu hramul Sf. Ioan Evanghelistul, având sprijinul cnezilor din Ţara Haţegului.

Spre sfârşitul vieţii, Sf. Nicodim, aflat la Mănăstirea Prislop a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon (1404-1405), unul dintre marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al ţării noastre. În 1406, Sfântul Nicodim este chemat la Domnul.


 Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab. Ea a auzit de Mănăstirea Prislop şi de izvorul cu putere vindecătoare de lângă mănăstire. A venit să vadă mănăstirea şi a fost impresionată de frumuseţea ei; a băut apă din izvorul din apropiere şi vindecându-se de boala de care suferea, Domniţa Zamfira a restaurat biserica mănăstirii între anii 1564-1580 împodobind-o cu o pictură nouă în frescă. Sihăstria Prislop devine de atunci mănăstire şi este cunoscută un timp sub numele de “Silvaşul”, dupa numele satului din apropiere. În 1580, Domniţa se săvârşeşte din viaţă. Mormântul ei se află în pronaosul bisericii. Piatra funerară care-i consemnează trecerea prin această lume nu este scrisă, după obiceiul vremurilor în slavonă, ci în latină.

De la Prislop s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia – fost egumen, care timp de 20 de ani (1585 -1605) a fost Mitropolit al Transilvaniei şi care, în memorabilul an 1600, l-a intâmpinat pe Mihai Viteazu cu ocazia intrării sale triumfale în Alba Iulia şi episcopul Teofil de la Vad.

În anul 1762, în timpul tulburărilor religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea, legate de apariţia greco-catolicismului, ca măsură de represalii împotriva rezistenţei şi refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată din ordinul generalului Buccow. Ca urmare, pictura a fost distrusă, rămânând numai opt scene din „Acatistul Maicii Domnului” în registrul superior al pronaosului, iar în exterior, deasupra uşii, icoana hramului – Sfântul Ioan Evanghelistul – şi fragmente din Judecata de Apoi, iar călugarii ortodocşi au fost alungaţi.

Din 1762 mănăstirea a aparţinut Bisericii Greco-Catolice până în octombrie 1948, când Mănăstirea Prislop, reintră în făgaşul ei ortodox de obârşie.

La 25 noiembrie 1948, Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicolae Bălan, a adus personal la Prislop, pentru restaurarea mănăstirii aflată într-o stare jalnică, pe Ieromonahul Arsenie Boca, până atunci stareţul reînviatei mănăstiri brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus. Părintele Arsenie Boca este al treilea ctitor al mănăstirii şi timp de mai mulţi ani cât a fost stareţ şi apoi duhovnic al mănăstirii, a reorganizat-o, a reconstruit-o şi a pictat-o, dându-i strălucirea de astăzi.

In 1950, din lipsă de călugări, Prislopul a devenit mănăstire de maici, continuându-şi activitatea sub îndrumarea Părintelui Arsenie.

In 1955, este restaurată de către Direcţia Monumentelor Istorice, pentru ca în urma decretului 410 din 1959, să fie inchisă din nou, din ordinul comuniştilor, între pereţii ei instalându-se un azil de bătrâni.

Abia în 1976 lacaşul işi reia statutul de mănăstire de maici.

În 1991 s-a înfiinţat aici Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, cu o şcolarizare de cinci ani.

Mănăstiriea Prislop are două hramuri: 8 mai – Sfântul Ioan Evanghelistul şi 14 septembrie – Ziua Crucii.

I-am mulţumit Maicii directoare pentru amabilitate şi am intrat in Biserică unde ne aştepta Păr. Vasile, care, a făcut pentru început o rugăciune de desfacere de farmece şi blesteme, după care ne-a dat un minunat cuvânt de învăţătura pe care-l păstrăm cu toţii în inimile noastre, explicându-ne printre altele, cum poate să fie Sfinţia Sa fericit deşi, soţia îi plecase la Domnul de 4 ani, iar copii, 4 la număr, nu erau lângă el. După ce ne-a explicat ce Canon greu le dă celor care vin la el să se spovedească şi anume: “să nu mai repete păcatul”, ne-a binecuvântat şi am ieşit din Sfânta Biserică căci mulţi alţii aşteptau să vorbească cu Părintele.

 

Cum timpul tace şi trece ne-am îndreptat către porţile Mănăstirii cu dorinţa fermă de a reveni cât mai curând. Aici la Prislop, am constatat că scara de valori este net diferită faţă de ceea ce vedem in viaţa laică a României de azi, plină de frământări şi contradicţii. Aici la mănăstire, valori adevărate sunt: credinţa, smerenia şi ascultarea.

 

Gh.Dan Rasiga

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *