LOADING

Type to search

Pelerinaje

Pelerinajele Bucureștiului – credința pusă sub plexiglas

Share

Dragostea, credința și nădejdea au luat cu asalt în lunile octombrie și noiembrie cetatea Bucureștilor prin inimile vibrante ale credincioșilor, depășind restricții controversate și reconfirmând unitatea acestui popor format în jurul Bisericii. Cu mic, cu mare, credincioșii au ieșit din case în număr covârșitor la cele 3 mari pelerinaje ale capitalei. Au mers încredințați de firea sănătoasă a Adevărului, că vor lua binecuvântare, vindecare și ocrotire de la sfinții lui Dumnezeu. Momentele aproape s-au succedat, fiind, firește, vorba despre praznicele Sfântului Dimitrie cel Nou (27 octombrie), Sfântului Nectarie de la Eghina (9 noiembrie) și Sfântului Mare Mucenic Mina (11 noiembrie). Alaiul impresionant de dreptcredincioși răbdători s-a desfășurat pe sinuoase și kilometrice cozi, spre Biserica lui Hristos, respectându-se unitar strictețea noilor reguli pandemice. Despre cum m-am întâlnit eu cu acestea, prin marea milă a Domnului, îndrăznesc să scriu în continuare palide impresii și simțiri de la „firul ierbii”.

 

Pelerinaj la Sfântul Dimitrie Basarabov (27 octombrie)

Era aproape ora 11 când am ajuns la Patriarhie. Coada de oameni ce cotea spre Bulevardul Regina Maria se pierdea apoi înspre stânga, pe strada 11 Iunie. Cu oarecare cumpăneală am început să o străbat la pas pe o distanță de mai bine de 2 kilometri pentru a putea să-mi ocup locul meritat. Aveam impresia că nu-i mai dau de capăt, iar pe parcursul „trecerii în revistă”, mărturisesc că mă iscodeau gânduri de renunțare. Cu toate acestea am ajuns în Piața Libertății, de unde începea lunga așteptare și încurajat de râvna celor mai în vârstă și de cea a copiilor, am alungat orice cuget clătinător. Și hotărârea nu a rămas nerăsplătită! Coada se mișca repede, iar pe unele porțiuni, era aproape echivalent cu a merge în pas lent, de plimbare. În aproximativ 2 ore și jumătate, deja mă pregăteam să întru în foișorul amenajat din curtea Patriarhiei pentru închinarea la sfintele moaște. Anul acesta, au stat în lung de linie pentru credincioși ca de fiecare dată, trupul sfințit al Sfântului Dimitrie cel Nou, racla cu părticele din Sfinții Împărați Constantin și Elena și racla cu o particică din moaștele Sfântului Nectarie, la care s-au alăturat moaștele Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor, aduse de la biserica Sfântul Stelian-Lucaci. Situația era oarecum osebită față de anii anteriori. Racla Sfântului Dimitrie era placată cu plexiglas, cu scopul de a proteja credincioșii: fără să atingă minunatele odoare!… în timp ce voci vehemente te îndemnau să te miști cât mai repede încă înainte de a ajunge în dreptul lor. Totul se desfășura într-o dinamică aparte, care numai de veșnicie nu-ți mai amintea, dar oamenii se supuneau fără comentarii indicațiilor stricte. De față erau voluntari preoți și mireni care te dezinfectau pe mâini sau care ștergeau cu mișcări mecanice și energice plasticul transparent, folosind substanțele dezinfectante după fiecare închinător. Totul se derula în ritm alert și foarte riguros organizat, venind pe de-o parte în sprijinul credincioșilor, iar pe de alta încercând să elimine suspiciunile legate de vreo iresponsabilitate închipuită, venită din partea scepticilor, ateilor, observatorilor sociali, jurnaliștilor și a opiniilor publice în general, tributare unor agende. Și ca să nu dau uitării, aș vrea să mai pomenesc ceva ce am încercat pe parcursul cozii de la Sfântul Dimitrie. Am trecut prin filtre, unde am fost  legitimați, ca nu care cumva, să facem parte din altă Românie… alta decât cea bucureșteană. Am fost păziți destoinic de jandarmi, într-atât, că uneori coada multicoloră a credincioșilor, pălea pe lângă cea a bleujandarmilor. Echipe și camere de televiziune de la trusturi bine cunoscute pentru poziția lor anticreștină, păzeau cu interes fiecare colț de coadă, încercând să ciupească ceva „revoltător”. Dar… N-a fost să fie…

Pelerinaj la Sfântul Nectarie (9 noiembrie)

La Sfântul Nectarie lucrurile nu au stat prea diferit în ceea ce privește lungimea cozii. Începea de la Școala nr. 79, din cartierul Tineretului. Înarmați cu acatiste, cărți, busuioc și flori, credincioșii și-au așteptat cu tragere de inimă momentul bucuriei de a se închina Taumaturgului de la Eghina. Atâta râvnă rar mi-a fost dat să văd! Stând la coadă, de îndată am început să simt o liniștire tainică. Era o atmosferă care te aducea în harul bucuriei împărtășite întru credință, că te simțeai înălțat și onorat în același timp să fi părtaș al acestei mulțimi de oameni. Parcă și orașul amuțise și nu-și mai făcea simțit vuietul neîntrerupt. Coada s-a mișcat foarte repede și în aproximativ o oră ne aflam, mai întâi închinându-ne în fața raclei cu moaștele Sfântului Efrem cel Nou, iar apoi în foișor spre închinare la Sfântul Nectarie. Din aceleași motive, raclele erau și aici ferecate și frecate de zor cu dezinfectanți. Și chiar vreau să mulțumeasc acestor oameni pentru efortul depus. Curtea mânăstirii Radu Vodă, luată cu asalt de chipurile luminoase ale credincioșilor, găzduia Sfânta Liturghie focalizată în Altarul de vară. Slujba era condusă de Preasfințitul Ieronim Sinaitul, Episcop vicar patriarhal, și de un numeros alai de preoți, păstrându-se distanța cuvenită. Pe întreaga suprafață a curții mânăstirii, pelerinii țineau cont de noile reguli sociale fără să le zică nimeni. Soarele tomnatic, scălda în lumină blândă întreaga curte presărată cu pelerini. Razele lui cădeau din cer printre crengile copacilor, aducând o dulce mângâiere credinței mult încercate… simțindu-ne cu toții ocrotiți de palmele lui Dumnezeu.

Pelerinaj la Sfântul Mina (11 noiembrie)              

N-am întâlnit vreodată o coadă mai sinuoasă ca aceea de la Sfântul Mare Mucenic Mina. Și chiar am experiența cozilor încă din anii ’80! Cu chiu cu vai am reușit să îi găsesc capătul pe o străduță, pe care mai trecea o parte din ea, dând rotocol pe o alta. Părea ceva aproape inexplicabil. Drepții cinstitori ai Sfântului Mina erau și aici în număr mare, petrecând în liniște și rugăciune, pregătindu-se pentru apropierea de binefăcătorul soldat al lui Hristos de origine egipteană. Și cum viața este trecătoare și timpul aleargă în cerc neîncetat, la fel și coada, s-a consumat cu repeziciune, iar în trei sferturi de oră am putut să mă regăsesc în fața raclei Sfântului Mina. Cu bucurie lăuntrică am mulțumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd lumina sfinților și anul acesta, în aceste vremuri de ceață și învârtoșare sufletească a unor semeni. Spre adânca lor decepție, credincioșii au respectat regulile „cezarului”, știind să se bucure și în vreme de pandemie din plin de marile pelerinaje bucureștene, chiar și așa… uniform redus și distanțat accelerat. Căutătorilor de pricini le-aș spune că noi credincioșii creștin-ortodocși nu suntem niște specimene iresponsabile și incapabile să ne organizăm în situații cât se poate de serioase precum această pandemie. Nu suntem nici fanatici. Nu suntem nici promotori de ideologii. Nu suntem nici piatră de dezbinare pentru acest popor, ci mai degrabă rugători la Dumnezeu pentru el, din dorința de a ne fi tuturor bine. Nu suntem nici judecători, nici acuzatori ai celorlalți care nu împărtășesc aceeași religie cu a noastră. Nu suntem necinstitori ai trecutului nostru istoric, care, place unora ori ba, are ca centru gravitațional Biserica Ortodoxă. Nu suntem niște gunoaie sau niște marginalizați ai societății. Și mai cu seamă, nu suntem vite. Minunile și valorile Bisericii, probate de zeci și sute de generații de oameni, de-a lungul a două mii de ani, nu au nevoie să se legitimeze. Nu au vreo limită de spațiu, manifestare sau timp, pentru că vin din veșnicie. Provin din a 8-a zi, adică din timpul fără timp. Însă am o veste eshatologică, care s-ar putea să-i supere teribil pe cei care nu cred: minunile vor continua până la sfârșitul veacului!  „Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Mt. 28:20).

 

Laurențiu Cosmoiu

Tags:

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *