Prin Țara Făgetului

”Pe peretele dinspre altar era o fereastră de două palme, cu cercevele din lemn. Prin ea pătrundea spre prânz, la finalul Liturghiei, o rază de soare, care prefăcea potirul cu Sfinte­le Tai­ne într-o cupă de foc.

Copiii care îl aju­­tau pe preot în timpul slujbei, îmbră­caţi în stihare dia­coneşti, jurau că aura din jurul paharului de metal era Hristos pre­schimbat în lumină. Într-o după-amia­ză de vară, unul dintre ţânci s-a furi­şat în ogra­da bisericii, chiar în faţa acelei fe­res­truici minunate, uimit că, deşi este atât de mică, în gea­mul ei se oglindea tot cerul. Ştia că dincolo de ea îl aşteaptă o „păpu­şă” pe care o râvnea pentru sora lui mai mică. O statuetă din porţelan, cu ochi trişti şi veşminte alb-albastre. Băia­tul a privit de câteva ori la stânga şi la dreap­ta, a ciulit urechea să prindă zgo­mot de paşi, dar satul moţăia fără grijă, ca în orice dumi­nică după-amiază. Apoi, a tras încet fe­reastra din perete, ca pe un sertar. Băga­se de seamă, mai demult, că rama se des­prindea uşor dintre bârnele de lemn slă­bite de sutele de ierni şi veri trecute peste ele. A pus-o pe iarbă şi s-a strecu­rat prin gaură în biserică. A înşfă­cat-o pe Maica Domnului de pe masa alta­rului şi, cât ai clipi, a fost iar afară. Prevăzător, n-a dus sta­tueta acasă, ci a as­cuns-o într-o căpiţă de fân. Trei zile au căutat-o creştinii şi şi-au cercetat co­piii.”

Claudiu TÂRZIU