LOADING

Type to search

Pelerinaje

Roma – un schimb de experienţă pastorală eşuat!?

Share

În vara anului 2011 mi s-a oferit ocazia să vizitez Cetatea Eternă. N-aş fi făcut-o atunci dacă, cu un an în urmă, o apropiată enoriaşă n-ar fi fost atinsă la suflet de cuvintele pe care le rostisem la ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, corifeii apostolilor.

Mai pe ocolite, la finalul Sfintei Liturghii m-a felicitat întâi pentru modul cum descrisesem Roma şi vestitele biserici păstrătoare de sfinte moaşte şi relicve scumpe atât Apusului cât şi Răsăritului, apoi m-a întrebat, fără să-şi trădeze intenţia, dacă am văzut Roma.

Din spusele ei, după cum prezentasem predica, am lăsat de înţeles că eram nu numai un locuitor get beget roman, dar şi un fel de participant la construcţia propriu-zisă a Romei creştine. Informaţiile oferite în predică mă transformaseră în ochii creştinilor într-o persoană de vârsta biblicului Matusalem şi chiar mai mult. În realitate însă, eram un imberb care nu văzuse Roma decât prin ochii lui Desmond O’Grady, cel care a scris O istorie a jubileelor (1300‑2000), Ed. Anastasia, 2000. Superbă carte, o recomand cu toată inima, poate măcar aşa, cei ce n-au făcut-o până acum, vor vizita capitala Italiei.

Pentru mine personal, zicala ,,ai carte, ai parte” a funcţionat. Asta mă face să-i îndemn pe tinerii generaţiei actuale să fie perseverenţi într-ale cititului, şi chiar dacă nu se vor alege cel mai probabil cu vreun citybreak pe Tibru, cel puţin
nu vor trece drept nişte inculţi mioritici.

Pe 29 iunie, prin intermediul doamnei E., care a dorit să rămână anonimă pentru ceilalţi, însă nu şi pentru mine, eram deja în gara Termini, încercând să descurc iţele anticei expresii ,,toate drumurile duc la Roma”.

Aha, uitasem să amintesc un amănunt care face parte din ,,schimbul de experienţă” propus spre lectură. Înainte să iau Roma la picior, am văzut-o de sus, din avion, împreună cu un contingent de valahi, dintre care mulţi bruneţi. Introspectiv, chiar cochetam cu teza Dr. Napoleon Săvescu ,,Noi nu suntem urmaşii Romei!”

Pe scaunele alăturate, nu departe de mine, doi copii în jurul vârstei de 12 ani, admirau alternativ prin hublou creaţiile civilizaţiei romane. Nimic de zis, tot asta făceam şi eu, numai că la un moment dat unul dintre ei, probabil vreun pui de hidrolog moldovean, mă trezeşte la realitate atunci când exclamă la adresa bătrânului Tibru ,,Ce gârlă mare!”. Genială remarcă românească. Aş propune-o pentru o antologie de Vorbe de duh româneşti, precum cea a irlandezului Des MacHale.

Până la aterizare, m-am consolat cu ideea. E evident. Romanizarea dacilor a eşuat! Rămâne de văzut dacă în filele istoriei se va putea spune că odată cu intrarea României în Uniunea Europeană ne-am luat revanşa onorabil faţă de cotropitorii străbunilor getodaci “care credeau în nemurire”.

Bătrâna Romă, în faţa căror porţi s-a oprit inexplicabil Hannibal, e deopotrivă plină de virtuţi şi de păcate. Eu am preferat să văd mai mult credinţa şi arta creştină, începând cu cea a catacombelor Sf. Calixt. Pentru câteva zile am urmat îndemnul Sfântului Vasile cel Mare către tinerii creştini. Am fost o albină într-un uriaş stupar urban.

Pentru eleganţa metodei pastorale a Sfântului Vasile, voi reda în continuare o parte din cuvântul său, util de altfel nu numai tinerilor. ,,După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-1 lăsăm.”

La un moment dat, nu întâmplător, am descoperit Basilica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Piazza della Repubblica. Exteriorul avea o înfăţişare sobră, neatractivă, comună multor biserici catolice. Interiorul însă, la polul opus, superbă creaţie artistică, se pare a lui Michelangelo Buonarroti.

Înăuntru turiştii se foiau în toate direcţiile, căutând cu ardoare, se pare, ceva ce nu voia să se descopere cu nici un chip şi lustruind şi mai mult marmura preţioasă ce seamănă cu un observator astronomic.

Deoparte, cumva mai discret, aş spune în dreptul unuia dintre altare, se desfăşura o ceremonie religioasă restrânsă, în dreptul căreia m-am oprit pentru un timp. Oficiantul, un preot cam la cincizeci de ani, se opreşte din slujbă şi, întorcându-se către două doamne din asistenţă, ce se ţineau de taclale, zice: ,,Pregate insieme con noi?” şi, fără să fi învăţat italiana, am înţeles că le-a întrebat: ,,Vă rugaţi împreună cu noi?”.

În toată pompa lor de sărbătoare, am văzut cum le-a pierit glasul pe loc. Ce să răspundă: Nu, nu ne rugăm împreună cu Dumneavoastră! era o obrăznicie şi o contradicţie, pentru că deaia se vine la biserică, şi la ei, ca şi la noi, să te rogi lui Dumnezeu. Apoi dacă răspundeau: Da, ne rugăm… nu era adevărat, şi preotul probabil avea o altă replică de rezervă…Aşa că fâstâcite şi vinovate au tăcut, probabil în taină rugânduse de-acu-nainte pentru iertarea păcatelor. Inteligentă întrebarea preotului, la fel şi „răspunsul” creştinelor.

Instantaneu, mi-am şi memorat replica preotului la capitolul Cum să-i potoleşti pe creştinii care vorbesc în biserică! Ardeam de nerăbdare să ajung acasă la Tulcea, fiindcă am şi eu în biserică enoriaşi dintr-aceştia.

Ceea ce-mi doream să pun în practică imediat, s-a întâmplat abia peste aproape doi ani de zile, în Postul Sfintelor Paşti, într-o seară la Taina Mărturisirii. Nu ştiu exact când, fiindcă nu ţin o evidenţă exactă şi nici nu-mi iscodesc enoriaşii, ci doar îi primesc la spovedanie, după care, odată ridicaţi din scaunul mărturisirii, îi privesc cu aceeaşi blândeţe ca şi mai înainte de a veni la mine.

Referitor la situaţia preotului în scaunul spovedaniei fac o paranteză; mi-a plăcut foarte mult expresia părintelui diacon John Chrissavgis, citată de Episcopul Kallistos Ware al Diokleii în cartea Reîntregirea sufletului arta îndrumării duhovniceşti, Ed. Sophia, 2006: ,,La spovedanie, preotul nu este un detectiv, ci un martor”.

Între creştinii care aşteptau cuviincioşi la rând să-şi curăţească sufletul de păcate prin baia Spovedaniei, se găseau – spre bucuria mea – şi doi tineri de liceu, dintre care unul ,,fără păcate” întreţinea atmosfera, probabil uitând şi de faptul că se află în casa Domnului.

Gândind că acesta e momentul în care să-mi dovedesc ,,schimbul de experienţă” câştigat la Roma, mă ridic din scaunul spovedaniei împins de un arc invizibil, mă apropii de tânărul nărăvaş şi-l întreb: Vrei să te spovedeşti? Aşa te pregăteşti pentru spovedanie?

În mintea mea întrebarea era fără cusur, la fel şi răspunsul care trebuia să vină, nu era decât unul. Tăcerea şi recunoaşterea greşelii.

Din contră, cum tânărul nostru ortodox era născut după Revoluţia din 1989 şi n-avea de unde să ştie cum se cere iertare „à la Roma”, tot şmechereşte purtându-se, zice oarecum împleticit în litere: A… eu…nu… şi arătând spre colegul său, ce şedea cuviincios între ceilalţi creştini, adaugă: El vrea!

Atunci am înţeles trei lucruri: nu ne asemănăm unii cu alţii şi, prin urmare fiecăruia-i trebuie vorbit ,,pe limba lui”, unuia cu judecata, altuia ,,cu lopata”, tânărul care învăţase la limba română pe messenger era doar însoţitorul celuilalt şi nu avea nevoie – spre nefericirea lui – de spovedanie, iar mie, care-mi secaseră replicile, îmi mai trebuia să ţin o predică la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care să mă trimită din nou la Roma.

Preot Felix Neculai

Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up