Scrisoarea unui pelerin în Athos

Acum vreau să vă povestesc câte ceva despre experienţa mea la Athos. Nu o să vă descriu locurile, pentru că v-am trimis o gramadă de fotografii.

E clar că e un loc deosebit din toate punctele de vedere şi nu degeaba l-a ales însăşi Maica Domnului ca să-i  fie grădină şi că în această grădină au răsărit mulţi sfinţi de-a lungul vremii. E un loc în care simţi, miroşi sfinţenia, oricât de indiferent ai fi. Aici simţi mai lesne ca oriunde ajutorul Maicii Domnului şi simţi că ea e Împărăteasa acelor locuri. E foarte interesant cum aici se vorbeşte despre Maica Domnului ca despre o persoană firească şi vizibilă care ajută, călăuzeşte şi se implică în toate aspectele vieţii. Mi-a placut felul în care călugării şi fraţii, şi nu numai, se raportează la prezenţa şi lucrarea Maicii Domnului. De fapt, e un lucru firesc şi aşa ar trebui să fie şi în afara Sfântului Munte, oriunde am fi. Insă acolo am simţit cu precădere, din cele mai banale conversaţii, acest lucru.

Un alt aspect care mie mi-a plăcut este disciplina şi râvna pentru rugăciune şi slujbe. Pur şi simplu te ajută, te poartă şi te introduce în atmosferă programul strict al slujbelor, oricât de leneş şi delăsător ai fi. Fiecare mănăstire, schit, chilie are programul ei de rugăciune. Eu am participat la Vatoped, apoi la Prodomu, Lacu, Sf. Pavel. Slujbele începeau la 3, 4, 5 dimineaţa. Ceea ce vreau să punctez e că am observat aici mai ales această râvnă pentru rugăciune şi slujbe, iar apoi grija pentru celelalte. In alte locuri am văzut că pe primul plan în mănăstire este munca, iar mai apoi rugăciunea. Nu vreau eu să judec, ci doar observ nişte diferenţe.

Cum să spun, nouă ni se pare că acolo, la Athos, este raiul pe pământ din multe puncte de vedere, însă acolo este doar o stare mai apropiată de normalitate. În lume fiind, noi suntem departe de ceea ce constituie normalul. Cred că e posibil, e adevărat, să te apropii de starea de normalitate a fiinţei omeneşti (omul îndreptat în toate către Dumnezeu) şi în familie, şi în lume. Iţi poti face propria “mănăstire”, ca să zic aşa, în familie, prin rugăciune împreună, prin activităţi care să tindă şi să-L includă întotdeauna pe Dumnezeu.

Pentru mine a fost o experienţă folositoare şi hrănitoare, pentru că am participat şi am luat contact cu o realitate mult mai apropiată de normalitate decât aici în lume, fără TV, internet, telefon, ci cu slujbe, linişte, rugăciune, discuţii folositoare. Au fost multe momente când îmi era somn şi nu prea mă puteam concentra la slujbă sau la rugăciune. Apoi, la mănăstirile greceşti nu prea înţelegeam mare lucru. M-a ajutat faptul că ştiam structura anumitor slujbe şi 2-3 cuvinte şi măcar ştiam pe unde sunt.

Majoritatea monahilor sunt tineri şi educaţi

Am stat la Vatoped 2 nopţi. M-am bucurat să pot săruta multe odoare şi să particip la slujbe frumoase (deşi erau în greceşte). Au cântăreţi foarte buni. Au vreo 120 de monahi dintre care vreo 15-20 români. Majoritatea monahilor sunt tineri şi educaţi. Aici nu prea am stat de vorbă cu nimeni, deşi persoana care m-a ajutat cu viza (diamonitiria) este un părinte român care mi-a fost profesor pentru o scurtă perioadă la Seminar, înainte de a intra în mănăstire, un om educat (2 facultăţi, Construcţii şi Teologie), care vorbeşte greaca perfect. Am întâlnit aici şi un alt călugăr român, care a venit în camera unde stăteam ca să schimbe o lenjerie de pat. Nu-i reţin numele, însă am povestit puţin cu el, deşi, în general, călugării se cam feresc de dialoguri lungi cu pelerinii. Însă eu, fiind deschis de la prima vedere, l-am făcut cumva şi pe el să fie puţin mai deschis. Aflând că plănuiesc să merg mai departe la Prodromu, chiar m-a rugat să duc un pachet pr. stareţ Petroniu şi un alt pachet altui părinte. Şi din dialogul cu acest părinte, cât şi cu alţii, mi-am dat seama mai clar că şi părinţii de acolo au multe ispite şi că viaţa în Athos nu e aşa lină şi frumoasă cum ni se pare nouă din afară. Adică totul e frumos, pace, slujbe, rugăciuni, masă, studiu, ascultare… Sunt şi ei oameni care înaintează pe calea mântuirii şi au şi ei slăbiciuni şi ispite, în anumite privinţe mai dureroase decât în lume. Şi părintele respectiv mi-a mărturisit că a fost călugăr la Neamţ, apoi 14 ani la Prodromu, iar acum era de vreo 4-5 luni la Vatoped, în “permisie” şi urma să plece la altă mănăstire, să mai vadă şi el cum e, după cum mi-a spus. Nu ştiu ce tulburări sau ce avea pe suflet, însă mi-am dat seama că nu e deloc uşor să vieţuieşti acolo şi că apar momente când nu-ţi mai găseşti locul, când nu-ţi mai place barba sau mutra fratelui de lângă tine şi simţi nevoia să mai schimbi cuibul. Însă îţi trebuie binecuvântare pentru asta.

 Nu vă mai povestesc ce moaşte şi cum era pe acolo că puteţi afla (dacă nu ştii deja) şi de pe net. Dar, dacă vreţi, vă spun în următoarea scrisoare.

 Am uitat să menţionez că odată ce am călcat pe munte, am realizat că românii sunt peste tot, nu mă refer doar la călugării din mănăstiri, ci la cei care lucrează în construcţii sau pe la tot felul de job-uri. Majoritatea şoferilor din Sfântul Munte erau români. Au dubiţe de 13 locuri cu care te poţi deplasa între mânăstiri. Pe drumul de la Kareia spre Vatoped am întâlnit un băiat de vreo 17-18 ani (tatăl lui era şoferul maşinii), care studia acolo la Seminarul Teologic, Athoniada. Mărturisesc că nu ştiam că există o instituţie de acest gen în vigoare acolo. Am fost plăcut surprins să aflu amănunte despre şcoală. Vă voi spune doar că acolo începi cu clasa a 7-a şi urmezi până într-a 12-a. Programul este interesant, cu slujbe zilnice şi studiu; mai sunt apoi tot felul de activităţi ca pictatul icoanelor sau pregătirea frescei. Foarte puţin timp liber pe zi. Oricum mi-a plăcut unul dintre puşti (erau 2-3 români şi un grec care călătoreau cu noi), care era foarte matur în gândire, dar şi foarte aşezat şi cuminte.

 La Prodromu, deşi iniţial am vrut să stăm 2 nopţi, am stat doar o noapte, iar seara am avut o discuţie în trei cu pr. Iulian, cred că aţi auzit de dumnealui.

 A fost un moment înălţator. Cred că a stat cu noi mai bine de jumătate de oră. Ne-a dus în camera în care spovedeşte şi, într-un întuneric total, ne-a vorbit foarte multe lucruri. Afară fulgera şi doar atunci îi zăream chipul. El stătea lângă uşă, iar noi pe două scaune la geam. La sfârşit, după ce ne-a dat binecuvântarea, Georgică, prietenul meu, a spus foarte sincer şi frumos: « Parinte mi-aţi răspuns la toate întrebările pe care aş fi vrut să vi le pun ».

Sfântul Apostol Pavel: « Rugaţi-vă neîncetat »

 Şi aşa a fost. Eu auzisem dinainte că acest călugăr înduhovnicit este văzător cu duhul însă nu m-am dus acolo ca la ghicitoare. Dar cu toate astea, pot să spun că am simţit puterea lui de pătrundere şi că spre sfârşit şi chiar când ne-am despărţit ne-a spus să ne păzim de anumite lucruri ca de foc. Într-adevăr, era vorba chiar luptele noastre personale. Ne-a vorbit simplu, însă se simţea că vorbeşte din experienţă şi trăire şi că nu reproduce nişte pasaje din cărţi. Multe lucruri ni le-a spus frumos şi simplu, în versuri. Apoi a insistat pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel: « Rugaţi-vă neîncetat » 1 Tes. 5, 17 ( de la el am aflat locul). De atunci şi sper ca până la sfârşitul vieţii să nu uit şi mai ales să mă silesc să împlinesc acest lucru. Au fost momente şi clipe pe care nu le voi uita.

Apoi, am mers la Schitul Lacu, la pr. Ştefan. Schitul este mai în munte, în nişte locuri mai greu accesibile. Acolo am întâlnit câţiva părinţi tineri, dar foarte râvnitori în ale rugăciunii, studiului şi cântatului. A avut loc chiar un dialog amuzant între noi şi părintele care ne-a cazat. I-am spus că am terminat Teologia, iar el a întrebat imediat,: « Care? Cea ecumenistă? »  Recunosc că am fost puţin surprins şi confuz la început şi nu înţelegeam la ce se referea. Să nu râdeţi de mine, însă chiar mă gândeam că s-a introdus mai nou vreun curs care se numeşte “Ecumenism”. (Chiar s-a introdus, trebuie să învăţăm despre toate  conferinţele CMB; e împreună cu misiologia! n.th.)

Apoi m-am dumirit eu ce voia să spună părintele. Dar nu am apucat să discutăm foarte mult, deoarece a trebuit să plece la ascultări, însă a promis că o să mai vorbim şi cu o altă împrejurare. Din păcate, până am plecat nu am mai reuşim să dezvoltăm subiectul, iar la plecare Georgică al meu i-a spus aşa, puţin dezamăgit, însă zâmbind, că noi plecăm şi nu am apucat să terminăm discuţia. Constatase, ca şi mine, că acolo gândul la moarte era neîncetat prezent în mintea monahilor, în modul cel mai pragmatic cu putinţa – nu stabilea nimeni nicio întâlnire, în vorbirea lor era mereu prezentă alternativa ca respectiva întâlnire să nu mai fie posibilă, căci fără Domnul, care face să răsară soarele peste drepţi, dar şi peste păcătoşi, nimic nu ne este cu putinţă. Mie însă asta mi-a dat nădejde că ne vom întoarce acolo, că ne vom mai întâlni.

La schit, slujba începea pe la 5 şi m-am bucurat într-un fel pentru că ne-am putut odihni mai mult. Insă  de la 5 la 6 era o oră în care se spunea încontinuu rugăciunea inimii. Apoi, la 6,  începea Sfânta Liturghie într-un paraclis micuţ, însă foarte cald şi frumos.

La mănăstirea Sfântul Pavel, am întâlnit alţi părinţi români

Apoi, ne-a dus un călugăr cu maşina la mănăstirea Sfântul Pavel. Am avut şi cu el o discuţie frumoasă pe drum, însă şi el era rezervat şi foarte atent la firul discuţiei. Eu am facut chiar o imprudenţă să-l întreb de cât timp este acolo. De fapt, pe mai mulţi părinţi cu care am intrat în contact i-am intrebat lucrul acesta, nu mi-am dat seama că, de fapt, nu e o întrebare prea comodă pentru ei. Am realizat mai târziu, mai ales după ce acest părinte care ne-a condus la Sf. Pavel Xeropotamitul a refuzat cu tărie să-mi răspundă la întrebare.

Acolo, la Sfântul Pavel, am întâlnit alţi părinţi români. Am observat o  icoană  în biserică într-o latură unde stăteam: aceasta avea reprezentaţi mai multi sfinţi care stăteau împrejurul Sfântului Pavel Xeropotamitul. M-am tot întrebat ce reprezintă. Am cumparat apoi nişte iconiţe de hârtie de la magazinul mănăstirii şi am dat din nou peste acea icoană. Zărind la un moment dat un părinte român în curtea mănăstirii, m-am dus şi l-am întrebat pe cine reprezintă icoana.  Mi-a spus că este o icoană în care sunt incluşi vieţuitori ai mănăstirii care ulterior au ajuns sfinţi. Cred ca i-a plăcut părintelui faptul că l-am abordat şi m-am arătat interesat, căci a venit apoi la noi si a început să ne povestească multe lucruri interesante despre mănăstirea Sfântul Pavel, dar şi despre alte locuri din Sf. Munte. Ne-a dus undeva în mănăstire şi ne-a arătat un paraclis care a fost construit prin strădania Sfântului Constantin Brâncoveanu. Apoi ne-a mai arătat nişte lucruri interesante, o machetă a mănăstirii şi una a Sf. Munte şi nişte icoane deosebite în alt paraclis. Ne-a spus ca el a fost ucenicul Parintelui Dionisie de la Colciu (adormit intru Domnul acum 6 ani). Cred că aţi auzit de dumnealui, e renumit. Am inteles ca a fost un duhovnic căutat nu numai de români, ci şi de greci şi de multe personalităţi din afara Sf. Munte.

Spunea ca făcea privegheri la praznice cu părintele de la 22:30 până la 6-7 dimineaţa. Apoi, dupa moartea părintelui, din nefericire, a avut unele neînţelegeri cu un alt frate şi a decis să plece la Sf. Pavel. Ne-a spus, de asemenea, că părinţii români sunt pe locul 2 ca număr după cei greci în Sf. Munte. Sunt mulţi români pe la toate mănăstirile.

Ne-am invrednicit, cât am stat acolo să facem şi o excursie de 4-5 ore (2 dus – 2 întors) la Schitul Sfântul Ana şi acolo, cu ajutorul ei, să-i sărutăm moaştele. Biserica era închisă, însă era un părinte care ne-a primit. Am văzut în biserică, lângă icoana Sfintei Ana, multe poze cu bebeluşi. Oamenii care s-au rugat pentru darul de prunci s-au întors acolo să-i mulţumească  Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. M-a impresionat foarte mult.

Ar mai fi multe de spus şi de povestit, însă aştept întrebările voastre.

Domnul să vă păzească şi să înmulţească harul Său în inimile voastre!

 I.S.
9 iun. 2010

Precizări: Fotografiile din slideshow (138) aparțin lui Ionuț S., căruia îi mulțumesc pentru îngăduința de a prelua scrisoarea și imaginile. Mulțumesc, de asemenea, și Theodorei, de pe blogul căreia am preluat textul. (LD)
Postarea avea o notă pe care o reproduc mai jos: “L-am rugat pe  fratele nostru, I.S., să-mi permită să-i public scrisoarea în care-şi mărturisea impresiile din călătoria sa în Athos. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa şi promptitudinea cu care a răspuns cererii mele. M-au impresionat uimirea cu care descoperă lucrurile şi fraza lui simplă, lipsită de orice înflorituri în care accentul e pus pe faptă, mai puţin decât pe trăirea subiectivă. O invitaţie la pelerinaj, meditaţie şi rugăciune”.

Sursa: Ionut S.