Sfântul Antonie de la Iezeru Vâlcea, în Bucureşti

 

A sosit în cartierul meu într-o seară, după zece şi când am auzit clopotele bisericii la ceasul acela neobişnuit, am ştiut că sfintele sale moaşte sunt iarăşi aproape de noi. Toţi cei care nu erau la televizor la ora aceea au simţit o pace neobişnuită, căci clopotul a sunat îndelung, iar mamele care izbutiseră să-şi adoarmă copiii, au făcut semnul crucii peste plăpumioare şi au alergat la Mezanoptică. Minunat sfânt Antonie de la Iezeru, de la tine am învăţat să iubesc liturghia zilnică şi să nu mai pot trăi fără ea!

 

Purtătorule de Dumnezeiescul Dor al rugăciunii neîncetate, sfinte părinte Noule Antonie, povăţuitor al călugărilor, ajutător al celor din nevoi şi făcătorule de minuni, locuitorul Raiului celui de sus, dar nedespărţit de noi cei de jos, roagă pe Milostivul Dumnezeu, să ne dăruiască nouă pace şi mare milă!

 

Câteva monahii l-au însoţit pe sfânt şi, cred că pentru a le primi pe ele, părintele Daniel a înălţat un corp de chilii chiar în curtea din spatele bisericii Sfântul Antonie cel Mare. În zilele dinaintea plecării la Schitul Iezeru, cu mânecile cămăşii albe suflecate, părintele însufleţea el însuşi lucrătorii. Câţi dintre cei care vor veni să se roage în biserică, nu vor tânji la această simbolică mănăstire?! Pentru unii dintre noi, ea va fi o soluţie de viaţă.

         Avem aproape de noi atâtea suflete îngereşti şi rugăciunea lor înflăcărată o susţine pe a noastră, mică şi risipită.

În această ultimă săptămână am întâlnit pe străzile ce duceau la biserica noastră chipuri de bărbaţi cu privirea curată, unii purtând barbă şi chiar dacă veşmântul monahal sau preoţesc încă îi aştepta, el putea fi ghicit în gesturi, în atitudine, în concentrarea interioară.

 

Viaţa se împarte altfel, de când sfântul este atât de aproape. Grăbesc copilul la şcoală, apoi alerg la sfânta Liturghie (începe la şapte) şi sunt fericită dacă o prind de la Apostol. Aproape zilnic slujesc trei preoţi, care rămân să spovedească, atât dimineaţa, cât şi după vecernie.

 

Într-o seară, prin mulţimea care aştepta în biserică, s-a strecurat o femeie, împingând spre părintele ieromonah pe fiul ei, care de multe ori încercase să o ucidă.

          –E bolnav, s-a scuzat ea, că o luase peste rând.

–De ce suferă? a cercetat-o cineva pe femeia, care nu se mai oprea din plâns.

 

Când i-a spus, lumea s-a uimit că reuşise să îl aducă până acolo şi să-l aşeze în genunchi la scaunul de spovedanie. Într-adevăr, sărmana mai încercase de multe ori, dar îl pierdea pe drumul către biserică, băiatul găsind mereu pe cineva cu care să se certe.

Câţi îngeri trebuie să fi adus cu el Sfântul Antonie, ca să poată schimba viaţa acestei nefericite mame!

 

Ieri, în timpul sfintei Liturghii,a intrat în biserică un om murdar, nepieptănat, cu un ghiozdan jegos în spate şi s-a dus la o femeie pe care o ştiu, o văd adesea la biserică. La început venea şi ea murdară, pleca lumea din jurul ei, acum se îngrijeşte, este aproape cochetă. Şi omul acela a spus cu voce tare:

 

–Dacă mai stai aici, eu s-ar putea s-o termin cu toate.

 

Lumea a sâsâit, părintele ieromonah s-a uitat intens la el şi omul a ieşit, fără să mai facă scandal. Femeia a rămas, n-a plecat după bărbatul ei, cu toată spaima ameninţării ce i s-a făcut. La „să ne iubim unii pe alţii”, i-am strâns mâna, deşi alteori mă feream de ea. Era atât de rece, cred că sângele îi îngheţase în vine, de curajul alegerii ei neaşteptate.

Rămăsese cu Iisus, rămăsese în biserică…

 

În această săptămână de sfârşit de septebrie, cât sfântul Antonie de la Iezeru a locuit la două străzi de mine, toate icoanele casei au surâs. Şi cele aurite şi cele cerate şi icoanele improvizate de mine pe carton, cu pagini decupate din „Lumea Credinţei”.

 

Pacea şi rugăciunea schimbă totul, în suflet şi în lumea din jur.De câte ori vine la noi, sfântul Antonie face minuni.

             Cele mai   multe rămân neştiute.

 

                  Pentru toate îi mulţumim dar mai ales, pentru felul în care ne schimbă viaţa, umplând-o de dor de rugăciune.

 

        Chiar şi peisajul pare altul, ca şi cum linia subţire a unor munţi s-ar profila în zare.

                    Elena Frandes