Slatina – Sfânta Sfintelor

Pe vremuri, acolo era un izvor cu apă sărată. Cu timpul, după ridicarea sfintei mânăstiri, acesta a secat. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!“, spune Psalmul 33. Da, prezenţa concretă a lui Hristos în Sfânta Euharistie îndulceşte totul jurîmprejur, chiar şi apele sărate. Sau le retrage. Sau poate doar le doseşte… Slatina este un nume care îţi dă fiori. Şi nu fiori de groază, ci fiorii care tulbură profund fiinţa duhovnicească: aceia ai sfinţeniei. Şi asta când ştii că aici s-au nevoit, în plină prigoană comunistă a anilor ’50, următorii: Cleopa Ilie (stareţ), Paisie Olaru, Arsenie Papacioc, Daniil Sandu Tudor, Petroniu Tănase, Dosoftei Murariu, Iustin Pârvu, Andrei Scrima, Gherontie Bălan, Antonie Plămădeală. Şi alţii, mulţi alţii…

Generaţia de aur

Printre cei ce s-au nevoit la Slatina s-au numărat şi unii mai puţin cunoscuţi, cum ar fi protosinghelul Daniil Pricop, mutat la Domnul în 1968. Iată un episod din viaţa acestui călugăr aproape neştiut, consemnat ca atare: “În vara anului 1944, Protosinghelul Daniil Pricop a scăpat de la distrugere biserica Mânăstirii Slatina. Că, fiind singur în mânăstire şi năvălind un grup de soldaţi sovietici asupra bisericii, au minat-o şi voiau s-o arunce în aer. Atunci bunul nevoitor a căzut în genunchi lângă zidul bisericii şi se ruga cu lacrimi să-i îmblânzească Dumnezeu. Deci, văzând părintele Daniil că soldaţii nu se liniştesc, a întins mâinile în sus în chipul crucii şi a zis: Dacă voiţi să distrugeţi biserica, ucideţi-mă şi pe mine, că eu nu mă duc de aici! În clipa aceea, Dumnezeu a trimis peste ei un duh de frică şi îndată au fugit din mânăstire. În ultimii 24 de ani, părintele Daniil era nelipsit de la biserică. Slujea cele sfinte, spovedea, citea la bolnavi şi mângâia pe toţi. Odată l-au văzut părinţii plângând în pragul bisericii şi l-au întrebat:
– De ce plângi, părinte Daniil?
– Mi-i milă de oameni – a zis bătrânul – şi plâng că nu pot face atât bine, câtă dragoste am“.
Un alt mărgăritar duhovnicesc al secolului 20 a fost schimonahul Iuvenalie Bârsan. O întâmplare relatată de contemporanii săi sună aşa:
“Într-o zi l-a întrebat stareţul:
– Părinte Iuvenalie, de ce te grăbeşti aşa spre chilie?
Iar bătrânul a răspuns:
– Mă aşteaptă Psaltirea şi nu pot s-o las singură!“.
Sau, alta:
“Nedumerit, părintele stareţ îl întreabă pe schimonah:
– Părinte Iuvenalie, ce zgomot se aude noaptea în chilia sfinţiei tale?
– Iartă-mă, părinte stareţ, când mă îngreunez de somn, atunci las Psaltirea şi mă apuc de pisat grâu pentru colivă. Apoi iar citesc la Psaltire şi fac metanii…“

Ehei, ce oameni au fost, cu ce trăire, cu ce credinţă! Noi nu suntem nici la genunchiul broaştei. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, maica stareţă stavrofora Evelina Tănase, călugărită de însuşi Patriarhul Teoctist, calcă hotărâtă pe urmele marilor ei înaintaşi. Smerită cu adevărat, fără cochetăriile funcţiei administrative, intrată în mânăstire de la 13 ani, stareţa Slatinei este conştientă de comoara pe care Domnul a pus-o să o apere. În primul rând, rânduiala călugărească a celor aproape 50 de măicuţe, sfintele moaşte pe care le-a recuperat recent din Rusia (capul Sf. Grigorie Teologul), apoi patrimoniul demn de invidiat al Slatinei, renumele cultural şi prestanţa istorică! Faptul că nu ne-a îngăduit să-i facem o poză ne-a întărit şi mai mult convingerea că unii oameni sunt câinii de pază discreţi şi contopiţi ai unui loc, în care Îi aşază Dumnezeu şi a Cărui voie o împlinesc.

Voievodul călugărit 

Costache Negruzzi a acreditat această zicere care a făcut istorie, a lui Alexandru Lăpuşneanul: „De mă voi scula, pe mulţi am să popesc şi eu!“. Celebrele cuvinte s-au rostit în incinta palatului voievodal, care stă de 4 veacuri şi jumătate faţă în faţă cu maiestuoasa biserică. Alexandru Lăpuşneanul, aflat la a doua domnie în Moldova (o domnie care a început în valuri de sânge şi aşa a şi sfârşt), ieşind din agonia unei boli misterioase în luna martie a anului 1568 şi care s-a desfăşurat în incinta Slatinei, a aflat că în timpul suferinţei sale a fost călugărit sub numele de Pahomie. Această dorinţă a sa a fost comunicată boierilor fiind încă în viaţă: de a se călugări, la sfârşitul zilelor sale, în semn de pocăinţă pentru sângele vărsat. Boierii (câţi au mai rămas după masacrul din timpul unui ospăţ) şi doamna Ruxandra, soţia sa, crezând că acesta este sfârşitul, au făcut – cu entuziasm, credem noi – cele de trebuinţă unui astfel de moment… eliberator.
Dar, aidoma unui Rasputin de câteva secole mai târziu, Lăpuşneanul s-a sculat din morţi şi, intrigat de desfăşurarea evenimentelor, a reacţionat prompt şi ameninţător. Nu a avut vreme să-şi pună planul în aplicare, căci a primit chiar din mâna boierilor, alături de multiubita lui soţie, porţia de otravă care i-a curmat zilele. A fost înmormântat sub pardoseala rece şi greoie a Slatinei (pe care însuşi o hărăzise ca necropolă domnească), iar cu timpul i s-au alăturat soţia sa şi cele două fiice: Teofana şi Teodora. În urma convorbirii de taină cu un sihastru, la umbra unui paltin, când a şi decis ridicarea ei, Lăpuşneanul a înzestrat mânăstirea cu odoare de mare preţ şi cu argintărie multă, însă de două ori prăduită: de către Despot Vodă şi de către Ioan Vodă Viteazul. Chiar şi numai pentru faptul că a mutat capitala Moldovei la Iaşi şi a ridicat din temelii şi pe cheltuială proprie Slatina, Lăpuşneanul rămâne in istorie. Un domnitor crud, dar cu nostalgia paradisului dobândit numai prin căinţă. Din păcate pentru el şi din fericire pentru ceilalţi, nu a apucat să se mai scoale, dar îl va ridica oricum Hristos la dreapta Lui Judecată!

Vitregiile istoriei
Această mare lavră de lângă satul Drăceni a fost arsă şi distrusă de osmanlîi în timpul Eteriei din 1821, când grecii conduşi de Iordache Olimpiotul s-au baricadat îndărătul zidurilor groase şi celor 4 turnuri de apărare. Înainte de a asta rămăsese vreme de 40 de ani părăsită, iar vitregiile s-au ţinut lanţ… Anul 1953 a rămas în istoria mânăstirii ca anul unei întâmplări de pomină. La 5 martie a avut loc în toate bisericile pomenirea obligatorie dictatată de proaspăta „democraţie populară din RPR“ a călăului I. V. Stalin, care murise subit la Moscova de o criză de apoplexie. A rămas celebru anunţul făcut la postul de radio „Europa Liberă“ chiar în ziua morţii dictatotului: „Fraţi români, bestia roşie a fost lovită de dambla!“. Călugării – cei din generaţia cea mai glorioasă a secolului comunizat de „părintele popoarelor sovietice“ şi care ulterior au „încasat“ ani grei de puşcărie – au refuzat să participe la pomenirea criminalului. De la raion venise ordin să se facă liturghie de pomenire şi să se tragă clopotele de trei ori pe zi! Şi acum, fiţi atenţi: când un biet diacon, timorat de situaţia creată, a spus cu glas abia auzit: „Pomeneşte, Doamne, pe robul tău, Iosif Visarionovici Stalin“, tocmai atunci a crăpat cu zgomot mare un clopot într-unul din turnurile mânăstirii! „A plesnit un drac“, cum s-ar spune în popor la un asemenea semn vizibil… La plecare, zăpezile au ferecat în urma noastră cărarea. A rămas agăţată între noi şi Slatina doar o dâră subţire de miros de brad ars, ca o tămâie a lumii peste durerile şi semeţiile oamenilor…

Răzvan BUCUROIU