Străuleşti. Lumina credinţei va pogorî pe balta vrăjitoarelor

Cartierul bucureştean Străuleşti este o zonă pitorească, ce aminteşte de începuturi: copaci, iarbă, flori câte stele pe cer, oameni ieşiţi pe la porţi seara, la răcoare, copii jucându-se desculţi prin praf. Din când în când, mai trece o văcuţă pe stradă, mai nechează vreun cal nărăvaş sau cântă vreun cocoş supărat. Casele se ivesc, ici şi colo, ca nişte jucării umbrite de nucii bă­trâni. În totală contradicţie cu “arhitec­tu­­ra” locală, pe drumul principal ce duce spre Mogoşoaia, îţi dau bineţe câteva vile de toată frumuseţea. Sunt casele vrăjitoa­re­lor. Fiecare fermecătoare în parte are afişată la poartă oferta de dezlegări, spor în casă, în amor şi la firmă. Biserici nu exis­tă, doar celebrele cimitire Strău­leşti I şi II, cel din urmă rezervat persoa­nelor fără posibilităţi şi neidentificaţilor. La margi­nea cartierului dinspre Chitila te întâm­pină un peisaj edenic. Lacul Strău­leşti, vegheat de stufărişuri înalte, de un albastru marin, neverosimil, apoi un câmp liber şi verde, iar în dreapta, o pădure dea­să şi răcoroasă, din care răzbat triluri ve­sele de păsărele. Aici, un preot oltean vi­sează să ridice un mare centru spiritual şi cultural, o bise­rică aşa cum nu s-a mai văzut.

Visul
Înainte de a fi preot, Nicolae Io­van din Băileşti, a fost un bun ingi­ner de ciberneti­că şi automati­zări, de­dicat ştiinţelor exacte. Apoi, într-o zi, i s-a arătat Calea, şi nu s-a lă­sat pâ­nă ce nu a ab­sol­vit Faculta­tea de Teologie. A slujit mai întâi la ţară, într-un sat din Ia­lomiţa, apoi a ve­nit în Capitală cu gândul de a întemeia o sfântă bi­se­rică. Mult a mai alergat părintele pe la pri­mă­rii, pentru apro­bări, pentru un te­ren, însă nici una dintre “ofer­te” nu l-a tentat, fie că a fost vorba de Crângaşi, Dr. Ta­be­rei sau Roşu. Zona lacului Stră­uleşti l-a atras însă ca un magnet. “De fiecare dată când voiam să mă liniştesc, mă plimbam pe aici“, mărturiseşte părintele. „Şi toate neca­zu­rile parcă mi se luau cu mâna. Pluteşte ceva curat şi plăcut în atmosfera asta. Mereu visam să ridic o sfântă biserică, dar nu ştiam unde. Târziu am realizat că aici e locul”. Ninel Peia, un bun creştin, l-a ajutat pe preot să-şi ducă visul la îndeplinire, donându-i un teren pentru construirea bisericii mult visate. Studiind arhiva primăriei, părintele a des­co­perit că exact pe acel loc, într-un plan urba­nistic datând din 1946, figura o biserică. Aceasta nu s-a construit niciodată. Pentru preotul Iovan, asta a însemnat foarte mult. Trebuia să o construiască el.

“Doamne, ajută-mă să ridic biserica sufletului meu!”
Nu s-a lăsat. La început a bătut cu mâna lui primul ţăruş. A săpat pământul, a cărat lem­ne şi bolovani. Se bucura ca un copil vâzându-şi înflorind bătăturile din palme. Apoi, a făcut slujba sub cerul liber, sfinţind locul. “Doamne, ajută-mă să ridic biserica sufletului meu, biserica cu hramul Sfinţilor Mihail şi Gavriil”, spunea mereu părintele Nicolae, cu palmele ridicate spre cerul albas­tru ca un ochi imens. Şi Dumnezeu i-a auzit ruga. Atunci au început minunile. Fără să facă nici cel mai mic efort, părintele primea ajutor din toate părţile. Arhitectul Decebal Popa a făcut gratis proiectul bisericii. Inginera Miha­e­la Popovici s-a ocupat de rezistenţa con­struc­ţiei şi, mai ales, de problema pânzei frea­tice. Preotul îşi aminteşe cu sufletul plin de bu­curie şi recunoştinţă: „De la Electrica au să­rit imediat să mă ajute Lucian Milovan şi Cătălin Vişan, nişte oameni deosebiţi. Apoi, doamna, Felicia Ştefănescu şi Mihai Alexan­dru s-au ocupat de racordarea la gaze. La un moment dat, primarul sectorului I, Andrei Chiliman, m-a primit în audienţă şi mi-a pro­pus o investiţie importantă pentru drum şi uti­lităţi. Vă imaginaţi cât de fericit am putut să fiu? Nu mai dormeam de nerăbdare. Un ajutor prompt şi din tot sufletul am primit de la di­rectorul general de la ADP, Vasile Baroi, dar şi de la directorul Marius Ambrozie şi de la Nicolae Gosoiu. După un timp am primit de la REBU gardul care înconjoară biseri­ca, mulţumită sufletului mare al domnului Sava. Şi oamenii din cartier m-au ajutat, din toată inima, începând de la cel mai mic, până la cel mai bătrân. Un copilaş de 3 anişori, care a venit cu mămica lui m-a ajutat şi el. Căra pie­trele în hăinuţă şi le lua cu mânuţele lui de jos. M-a impresionat foarte mult, până la lacrimi. Aceasta este minunea Lui Dumnezeu!”.

Construită în 5 zile
Părintele Nicolae a ridicat biserica din lemn în 5 zile. Cu trudă au lucrat oamenii, ală­turi de preotul lor şi sudoarea lor curată, picurată din când în când pe lemnul de brad crud, a sudat numaidecât trupul bisericii. De Paşti era gata. Slujba de sfinţire a locului a fost oficiată de Preasfinţitul Episcop Se­bas­tian Ilfoveanul, împreună cu mulţi dintre cole­gii preoţi ai părintelui. În timpul slujbei s-a arătat pe cer o cruce mare, luminoasă, mi­nu­ne dumnezeiască – semn observat de creş­tinii prezenţi. În noaptea Învierii, părin­te­le a chemat oamenii să ia Lumina, iar ei au venit cu drag, umplând până la refuz lă­ca­şul. Slujba s-a ţinut în câmp, sub pleoapa cerului limpede şi, în strălucirea sutelor de lu­mânări, s-a cântat „Hristos a înviat din morţi”.
Dar pă­rin­tele Iovan nu doreşte o simplă biserică, ci un întreg centru cultural şi spiritu­al, care se va numi „Dăruieşti şi primeşti”, după cu­vântul Sfintei Scripturi, care spune că „…de zece ori vei pri­mi ceea ce ai dăruit!”. Şi vor fi mulţi care vor susţine financiar con­struirea şi în­tre­ţinerea Centrului Cultural, dar şi destui care vor dărui copiilor din preaplinul cu­noş­tin­ţelor lor. Împre­u­nă cu prie­tenii lui de su­flet (donatorul tere­nu­lui, arhitectul, in­ginera, pri­marul şi mulţi, mulţi alţii), şi-a pro­pus să ajute co­­piii săraci din zona Stră­­­uleştiului. Ar vrea să con­­struiască o sa­lă de cal­culatoare în care mi­cu­ţii să deprindă tai­nele com­pu­terului, apoi ar mai vrea să-i ducă în excursii şi în pele­ri­na­je pe la mă­năs­tiri. Şi pen­tru că locul se află în apro­pie­rea cimiti­ru­lui Străuleşti II, unde sunt înmor­mân­taţi pes­te 145 de poeţi, scri­i­tori, drama­turgi, arhitecţi şi actori, părintele Iovan slu­jeş­te mereu şi pentru sufletele lor. „De fapt, această biserică trebuia ridicată acolo, aproa­pe de cimitirul Străuleşti II, dar nu am avut unde, nu mi s-a permis“, spune pă­rin­te­le. „M-a aju­tat Dumne­zeu şi am desco­pe­rit locul aces­ta între lac şi pădure”.

Dezlegarea păcătoaselor
În cartier, pe lângă locuinţele simple, îm­brăţişate de verdeaţă şi flori, se ridică, din loc în loc, palatele îmbrăcate în marmură co­lorată ale vrăjitoarelor. Garduri înalte, din pia­tră sau fier, bine păzite de câini sau body­guarzi, le apără „de rele” pe celebrele Câm­pi­na, Mino­dora, Omida, Somna, Danusia, Au­relia. Toate sunt specialiste în farmece şi făcături. De Sânziene, vră­ji­toarele din Stră­­u­leşti, ase­me­­nea sura­te­lor lor de pre­tutin­deni, se în­tâl­nesc pe ma­lul lacului, într-un loc anu­me şti­ut, pentru a-şi uni forţele. Este, zi­ce-se, ziua în care duhurile invocate răs­pund cel mai bine che­mărilor. Pre­o­tul Ni­colae le cu­noaş­te bine pe toate. Multe dintre ghicitoa­re­le Strău­leş­tiu­lui îi calcă pragul casei, cerân­du-i să facă ru­gă­ciuni de dezlegare. „Ele sunt, în sufletul lor, foarte credincioase, dar păcă­tu­iesc prin ceea ce fac zi de zi“, explică pă­rin­te­le. „Vră­ji­toarele au obi­ce­iul  de a se ju­ra pe co­pii sau pe ne­poţi şi de a se bles­te­ma­ sin­gu­re. La furie, se leagă prin voia lor, cu tot fe­lul de lu­cruri gre­le: să le moară copiii, fra­ţii, să nu mai aibă parte de lu­mi­nă, să le sară ochii etc. A doua zi, vin pentru dez­le­gare. Aleargă la uşa mea plân­gând şi-mi cer ajuto­rul. Eu le dezleg şi le cert!”.

Lacrimi de recunoştinţă
Până la ridicarea bisericii mari, părintele aleargă încoace şi-ncolo pentru aprobări, materiale, semnături. Când ne-am întâlnit pentru realizarea acestui reportaj, într-o sâm­bătă dimineaţa, cerul era neclintit şi lim­pe­de. Câţiva norişori pufoşi dansau ne­stin­ghe­riţi alături de avioanele care tăiau orizontul. Am păşit în bisericuţa din lemn şi acolo ne-a întâmpinat o bătrână. „E mama“, ne-a zis pă­rintele. „Stă ziua de pază în bi­se­rică, că aici e pustiu deocamdată. Mă ajută, să­raca de ea, cum poate, dar sprijinul meu cel mai mare şi de nădejde este soţia mea, Mi­tra, nume predestinat, care-mi stă alături în faţa tuturor greutăţilor, şi fiul meu, care este stu­dent la Teologie. Fară sacrificiul lor ne­limitat nu ştiu ce m-aş fi făcut”. Înăuntru, lân­gă sfintele icoane, miroasea p uternic a la­crimă de brad şi a crin înflorit. La un mo­ment dat uşa s-a deschis sfios. A intrat o credin­cioa­să care s-a îndreptat că­tre părinte. Acesta a bi­necuvântat-o. Am făcut cunoştină şi i-am aflat, apoi, tragica poveste. Ma­riana Untea a trecut prin mari suferinţe. „Drama mea a început când mi-am deschis un magazin de confecţii în Bucureşti. Am băgat în el toţi banii mei, toa­te economiile. Într-o zi, am an­ga­jat-o ca şefă pe cea mai bună prietenă a mea. Ne cunoşteam de 30 de ani. După un timp au început necazurile. Mă simţeam foarte rău, fizic vorbind, şi nu-mi mai ie­şea nimic din ceea ce-mi propuneam. Mă apro­piam de faliment. Într-o zi, mi-a apărut în cale părintele Nicolae Iovan. Au trecut 6 luni de atunci şi greutatea care îmi apăsa sufletul şi fruntea a dispărut ca prin minune. Am ţinut posturi, mi-a făcut dezlegări şi sfeştanii în atelier şi în magazin. Lupta a fost puternică, dar am izbândit pâ­nă la urmă. Totul s-a schimbat în viaţa mea. Are un har deosebit şi o inimă bună, părintele Nico­lae, iar din rugă­ciu­ne, să ştiţi, răz­bate o căl­du­ră blândă, plină de lumină înge­reas­că”, a mai spus femeia, bă­tând pioasă o cruce mare. În ochii albaştri ca panseluţele licăreau lacrimi de recu­noştinţă.