Kilometrul 0 al credinţei

Biserica Învierii din Ierusalim este centrul creştinătăţii. Aşa cum Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinilor. În pământul pe care a fost ridicată biserica S-a odihnit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi tot acolo El a înviat a treia zi, după Scripturi. Iată de ce am ales să vorbim despre Biserica Învierii în primul număr al Atlasului lumii creştine, care apare în preajma Paştelui.

Drumul Crucii

Fiecare creştin ar trebui să meargă măcar o dată în viaţă la Ierusalim. Oraşul în care Iisus Hristos a propovăduit, a suferit, S-a lăsat crucificat şi a înviat, deschizându-ne poarta spre mântuire.
A merge pe urmele lui Iisus, pe Drumul Crucii, este, cu siguranţă, un mare privilegiu pentru orice creştin. Via Dolorosa, numită şi Drumul Durerii sau al Patimilor, şerpuieşte printre străduţele întortocheate ale Oraşului Vechi al Ierusalimului. Este drumul biblic parcurs de Iisus purtându-şi Crucea, de la sala de judecată a lui Pilat, până la Golgota, locul răstignirii. Drumul Durerii are 14 popasuri, fiecare dintre ele marcând un eveniment sacru: punerea Crucii pe umerii Domnului, cele trei căderi ale Mântuitorului sub povara Crucii, întâlnirea Mamei cu Fiul, luarea Crucii de pe umerii Domnului de către Simon Cirineanul, întâlnirea Mântuitorului cu Veronica, aceea care i-a şters sudoarea de pe faţă, şi cu femeile care îl plângeau, dezbrăcarea Dom­nului de hainele Sale, răstignirea şi moartea pe Cruce, şi, în fine, minunea, Învierea Mântuitorului.
Fiecare pelerin ajuns pe drumul Crucii reface, în­tr-un fel sau altul, şirul în­tâmplărilor biblice, trăind sen­timentul de durere a Răs­­tignirii sau de bucurie a Învierii. Drumul Durerii te domină, te copleşeşte, te face să simţi că te-ai răni, până la sânge, dacă ai îndrăzni să te împotriveşti acestei stări unice. După cât îl ţine credinţa, fiecare pelerin îşi doreşte să preia, simbolic, măcar pentru o clipă, povara Crucii. În locul sau alături de Iisus. Ca să-I fie şi Lui mai uşor. Întru mântuirea noastră.
Biserică în biserică
Ridicată aici pentru prima dată de către Împărateasa Elena a Bizanţului, în anul 336, impresionanta Biserică a Sfântului Mormânt acoperă
atât Golgota, cât şi grota unde a fost depus trupul lui Iisus. Biserica a fost distrusă
de incendii şi de cuceritori, apoi refăcută de cruciaţi şi mai târziu de pelerinii creştini.
Ce a rămas în picioare până azi datează din anul 1810.
În biserică sunt mulţi tu­rişti tot timpul anului, dar mai ales la marile praznice ale creştinismului: de Paşti şi de Crăciun.
În biserica mare se gă­seş­te o biserică mai mică, a cărei intrare este străjuită de sfeşnice imense.Pe sub can­dele şi perdele se ză­reşte un fel de capelă, care adă­posteşte Sfântul Mor­mânt. Acolo, în noaptea Paş­te­lui slujesc, pe rând, preoţi ar­meni, romano-catolici, gre­co-catolici şi or­to­docşi ră­să­riteni. În strâmta capelă, unde se află Mormântul, nu pot intra mai mult de patru pe­le­rini o dată.

Sfânta Lumină
La Mormântul Domnului se coboară, în mod miraculos Sfânta Lumină, în noap­tea de Paşti. Este o mi­nune dumnezeiască, re­­petată din an în an, în Sâm­băta Mare, de sute de ani, şi numai în timpul sluj­bei oficiate de Patriarhul ortodox.
Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de câţiva poliţişti civili ne­creştini – un arab, un turc şi o persoană din partea sta­tului Israel. Ei verifică toate obiectele din interior să nu aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi controlează cor­poral pe arhiereul grec care presară vată pe mormântul Domnului. Apoi se sting toa­te luminile şi se sigilează uşa Sfântului Mormânt. Gar­dienii rămân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină. Procesiunea pentru Ve­cernia Sâmbetei Mari se for­mează la sediul Patriarhiei Or­todoxe.
În biserică, slujitorii, în frunte cu Patriarhul, se o­presc în faţa Sfântului Mormânt pe­cetluit. Apoi în­­conjoară de trei ori Sfân­tul Mormânt pe partea dreaptă, cântând “Învierea Ta, Hristoase, Mân­tuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învredniceşe cu inima curată să Te slăvim”.
La a tre­ia ocolire se cân­tă imnul vecerniei de la
vohod “Lu­mi­na lină a sfintei slave”. Apoi Patriarhul cu toţi slujitorii se retrag în al­tarul bisericii ortodoxe de vizavi şi stau în aş­tep­­tare. Între timp, vin di­fe­riti delegaţi oficiali, au­to­rităţi locale şi bisericeşti ar­mene, romano-catolice şi copte.
Miile de credincioşi aş­teaptă, într-o linişte de­să­vârşită, cu felinarele speciale în mâini, să ducă acasă Sfânta Lumină.
Focul care nu arde
În jurul prânzului (Sâm­bă­ta Mare), în timp ce preoţii stau la vohod de la altarul Bisericii Învierii până la Sfântul Mor­mânt, Patriarhul se dez­bracă de omofor, de sacos şi de mitră, şi rămâne numai în stihar alb, cu epitrahil, mâ­necuţe şi brâu. Apoi este condus de doi diaconi şi de eclesiarhul bi­sericii în faţa Sfântului Mormânt. Aici, mai întâi este controlat peste tot de politişti necreştini, în prezenţa re­pre­zentanţilor oficiali ar­meni, ro­mano-ca­tolici şi copţi, să nu aibă vreo sursă de foc. Apoi Pa­triarhul desigilează uşa Sfân­tului Mormânt şi in­tră în prima încăpere, nu­mită “Ca­pela Îngerului”, înso­ţit, după tradiţie, de un arab musulman. Diaconii si ecle­siarhul rămân afară.
Patriarhul intră apoi în a doua încăpere şi înge­nun­­chează în faţa lespedei Sfântului Mormânt, iar mu­sulmanul rămâne în Capela Îngerului şi supraveghează. Se sting toate lumânările, candelele, luminile.
După 15-20 de minute de rugăciune, toată lumea din biserică ob­servă o lumină ca un fulger, coborând prin cupola mare a Bisericii, deasupra Capelei Sfântului Mormânt, ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi pătrunde ca o rază de foc până pe les­pedea Mormântului şi aprinde vata presărată dea­supra.
Patriarhul adună cu mâi­ni­le vata aprinsă de o flacară galben-verzuie, care timp de câteva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur cu găuri şi iese în Capela Îngerului.
Aici aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, în prezenta musulmanului, iar cupele a-prinse le dă, pe două ferestre mici, afară, la cei doi diaconi ortodocşi. Aceştia duc o cupă la Sfântul Altar, iar a doua la Biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhie. Apoi Patriarhul iese în faţa Sfântului Mormânt cu cele două făclii aprinse şi strigă: “Veniţi de luaţi lumină!”.