LOADING

Type to search

Leacuri & Retete Manastiresti nr. 25/decembrie 2018 – februarie 2019

Leacuri & Retete Manastiresti nr. 25/decembrie 2018 – februarie 2019

Share

EDITORIAL – LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

Așa s‑a auzit, din mai toate piepturile, zilele acestea când am sărbătorit 100 de ani de existență a României adunate în granițele ei firești (cu excepția Basarabiei).Lumea s‑a bucurat, s‑a rugat, a mers la parada militară, a comentat cele văzute. Mai ales copiii, dragii de ei, au fost cei mai fericiți! Li se citea în ochi entuziasmul, curiozitatea, dorința de a înțelege cât mai mult. Iar după toate evenimentele din ziua de 1 Decembrie, tot omul s‑a dus acasă. Obosit, înfrigurat, dar cu inima voioasă, s‑a așezat la masă. Aici a apărut marea dilemă: ce mănânc, ce beau? Desigur, întrebarea și‑au pus‑o doar creștinii asumați, acele minimum 4 milioane de români care țin postul Nașterii Domnului. Din fericire, anul acesta – fiind și sâmbătă – a fost dezlegare la pește (nu și la vin, că nu scria). Însă, bunăoară în 2004 sau în 2010, Ziua Națională a căzut într‑o miercuri în care calendarul de atunci stabilea sec: zi de post! Și exemplele pot continua…

Imaginați‑vă: soldații de la paradă, înghețați bocnă, ajung în cazărmile lor unde îi așteaptă un pahar de vin sau de tărie (pe care nu‑l beau, că e post; pot să bea un ceai sau apă), o supă caldă (pe care nu o mănâncă, deoarece sigur are carne), o porție de sarmale grase (de care nu se ating, e proteină animală) și la final un desert pe care îl ignoră, desigur. Așa ar trebui să procedeze un soldat creștin, ținând rigoarea rânduielilor. Nu te joci cu sfintele canoane, nu negociezi măsura postului. Însă acel suflet de om, înghețat și cu bucuria unei datorii împlinite, ce mângâiere poate avea mâncând (separat, eventual) doar un șnițel din soia, o zacuscă sau un măr? La fel atâția alții, milioane de români, care s‑ar bucura până la capăt în acea zi, trebuie să‑și drămuiască entuziasmul în jurul unei ciorbe de legume și a unei porții de varză. Și cu o cană mare de apă alături. Desigur, se poate și așa, dar totuși…? În realitate, cred și știu că mulți creștini gustă din cele „interzise” în acea zi, ținând isonul familiilor și prietenilor care văd în asta, pe bună dreptate, un moment al comuniunii.

Iar acum vine întrebarea firească: nu ar putea exista o formă de pogorământ prin care în această zi a bucuriei, indiferent când ar cădea în timpul săptămânii, să se lase la latitudinea fiecărui creștin (după inima și râvna omului) dacă postește sau nu, însă păcatul culinar al acelei zile să nu‑i fie socotit cu asprime dacă nu se înfrânează așa, întocmai ca la carte? În definitiv, e doar o zi… Dar nu e una oarecare!

Mă iertați, Prea Cucernici și Prea Cuvioși Părinți! E doar gândul unui creștin slab de înger, însă foarte fericit că e român…

 

Răzvan Bucuroiu

 

DIN SUMAR