Demult, tare demult, pe vre­mea când au fost ridicate primele mãnãstiri ºi schituri, de cãtre oameni sfinþi, ce doreau astfel sã se retragã departe de lume, în liniºte ºi rugãciune, pe vremea aceea, trãia ºi Avva Gherasim (avva înseamnã pãrinte, în limba greacã). Acesta era tare bun la sulfet, trãind în sme­renie ºi simplitate, într-o mâ­nãstire de lângã râul Iordan. Într-o zi, aflându-se dincolo de zi­du­rile mânãstirii, Avva Gherasim s-a trezit faþã în faþã cu un leu fioros, ce urla cumplit ºi îºi lingea laba rãnitã. Fãrã pic de tamã, bã­trâ­nul s-a apropiat de animal ºi, lu­ându-i cu grijã laba între pal­me­le sale, i-a scos spinul ce-l avea adânc înfipt în bla­nã. I-a legat rana cu o bucatã de pânzã ºi i-a spus:
– Gata, acum eºti bine!
S-a ridicat apoi ºi ºi-a vãzut mai departe de drum. Când, ce sã vezi! Leul, înduioºat de bunã­ta­tea pãrintelui, l-a urmat pas cu pas pânã la porþile mânãstirii. Ceilalþi cãlugãri s-au speriat de fiarã, dar avva încerca sã-i liniº­teas­cã, spunându-le cã animalele simt omul bun la suflet ºi nu-i fac nici un rãu.
În preajma pãrintelui, leul era blând ºi devenise cuminte ºi ascultãtor, urmându-l la Avva Ghe­rasim la tot pasul, zi de zi. Aºa se face cã, într-o dimineaþã, Avva îi spuse leului:
– Auzi, leuºorule, de azi înainte trebuie sã faci ºi tu ceva, ca toþi cei care trãim aici în mânãstire. Iar ascultarea ta va fi sã duci în fiecare zi la pãscut mãgãruºul nostru.
Am uitat sã vã spun cã atâta ajutor aveau ºi cãlugãrii din acea mânãstire de la capãtul lumii – un biet mãgãruº ce cãra lemne ºi apã de la râu. Din acea clipã, în fiecare dimineaþã leul stãtea pe pajiºtea de lângã mânãstire, pãzind mãgã­ruºul ce pãºtea liniº­tit. Cine ar fi întrãznit sã se apro­pie ºi sã-i deranjeze?!
Dar, într-o zi, leul adormi. În tim­pul acesta, un negustor a trecut pe acolo ºi, zãrind mãgãruºul fãrã stãpân, îl legã ºi îl luã cu el. Spre searã, când se trezi leul, ia mã­gãruºul de unde nu-i! S-a întors la porþile mãnãstirii cu bo­tul în pãmânt ºi cu coada între picioare. Vãzându-l singur, avva l-a certat:
– Vai, leule, te-am crezut mai blând ºi mai credincios, dar tu ai mâncat mãgãruºul! Cum ai putut sã faci aºa ceva? De azi înainte tu vei face treaba mãgãruºului!
ªi uite-aºa a ajuns bietul leu sã care în fiecare zi douã vase mari de apã, legate pe spatele sãu. Fãcea drumul de la mâ­nãs­tire la râu ºi înapoi.
Dupã douã sãptãmâni, însã, ce sã vezi?! Negus­torul cu prici­na se întorcea de la târg cu mã­gã­ru­ºul legat de capãtul funiei. Încãrcase pe el tot ce cumpãrase ºi acum mergea fãrã grijã. Leul, recu­nos­când mãgãruºul, a început sã aler­ge rãcnind cãtre ei. Avva Ghe­rasim a ieºit repede la porþile mã­nãs­tirii, neºtiind ce s-a întâmplat. Leul, urlând cumplit, îi stãtea în cale negustorului, nemailãsându-l sã facã un pas, iar acesta era palid de spaimã.
Mult s-a bucurat Avva Ghera­sim, nu atât pentru cã a recupe­rat mãgãruºul dispãrut, pe care el îl credea mort, cât mai ales pen­tru nevinovãþia leului ascultãtor.