Demult, trãia într-o cãsuþã micã, de la marginea ­u­nui sat, o femeie vãduvã, care avea un bãiat cuminte ºi bun. Însã erau sãraci, trãind în lipsuri ºi greutãþi.
Aºa se face cã într-o zi biata mamã nu a mai avut ce pune pe masã. Cu inima strânsã, l-a tri­mis pe bãiat la un vãr din satul vecin, cu rugãmintea sã le dea câte ceva de-ale gurii. ªi chiar dacã nu aveau de nici unele, tot nu l-a trimis cu mâna goalã. Fe­meia i-a dat bãiatului un ºtergar frumos þesut ºi brodat, pe care sã i-l ducã în dar vãrului din sa­tul vecin.
Zis ºi fãcut! S-a grãbit bãiatul sã-ºi asculte mama ºi a pornit la drum. Nu avea prea mult de mers: trebuia sã treacã prin pãdure, apoi peste un câmp ºi, dincolo de drumul de la marginea câmpului, era satul vecin.
Mama ºi-a sãrutat feciorul ºi l-a trimis cu “Doamne-ajutã!” S-a apucat apoi sã mai trebãluiascã prin casã ºi prin curte.
Timpul s-a scurs repede ºi, dupã câteva ceasuri, vãzând cã nu se întoarce, femeia a început sã-ºi facã griji ºi sã se frãmânte. Când a început sã se însereze ºi copilul tot nu apãruse, biata femeia a plecat sã-ºi caute ­bãiatul.
A trecut prin pãdure strigându-l , dar nici un rãspuns. A ajuns la marginea câmpului ºi tot nu ºi-a zãrit bãiatul. Acum inima îi bãtea cu putere, iar lacrimi fier­binþi îi curgeau pe obraji. A început sã alerge pe câmp, strigându-l ºi cãu­tându-l cu ochii în toa­te pãrþile. De atâta grabã, opinci­le – ºi aºa vechi ºi roase de vreme – se rup­se­rã de tot, dar femeia nu mai simþea ghimpii ºi mãrã­ci­nii câm­pu­lui, ce-i înþepau picioa­re­le la fiecare pas. Se gândea doar la copil ºi se ruga neconte­nit Maicii Domnului sã nu fi pãþit bãiatul ceva.
ªi fiecare strop de sânge, unde cãdea, se preschimba într-o floare mare ºi roºie, de culoarea sângelui. ªi aºa s-a umplut câmpul de maci.
Într-un târziu, l-a gãsit. Zãcea, sãrãcuþul, întins, cãci slãbit ºi ne­mâncat cum era, nu avusese pute­re sã ajungã pânã în celãlalt sat. Bucuroasã cã în sfârºit l-a aflat, femeia ºi-a luat copilul în braþe ºi l-a adus înapoi acasã, mulþumind cerului cã ºi-a gãsit bãiatul.
ªi de atunci au rãmas macii pe câmpuri! Ei amintesc de dra­gos­tea oricãrei mame ºi de efortul ºi sacrificiile pe care aceasta le face pentru copiii ei.
Se zice cã nimeni n-a putut sã numere vreodatã toþi macii de pe un câmp, aºa cum nimeni nu poate numãra sacrificiile ºi eforturile pe care le face o mamã pentru copiii ei.