Omul de zãpadã

Oare existã vrea un copil care, jucându-se iarna afarã printre nãmetii de nea, sã nu fi ridicat un om de zãpadã, sã nu fi cãutat o mãturã veche sau mãcar o creangã uscatã si câtiva cãrbuni sau pietre cu care sã-l împodobeascã pe prietenul de omãt? Un zâmbet strâmb, un nas rosu improvizat dintr-un morcov împrumutat de mama sau de bunica, poate si un fular ponosit si gata un nou prie­ten de joacã, pe care ai asteptat un an întreg sã-l faci cu propriile tale mâini. Chiar si întors în casã, îl mai pândesti din când în când de la geam, nu cumva vreo razã de soare mai poznasã sã-l topeascã. Omul de zãpadã este un prilej de bucurie, simbolizând inocenta copi­lã­ri­ei, culoarea sa albã aratã puritate, iar în ochii copiilor se citeste multumirea jocului lor plin de ve­se­lie. Chiar si dupã ce ei au plecat, omul de zãpadã rãmâne cuminte, asteptându-si cu rãbdare micii prieteni sã iasã iar afarã, la joacã.