LOADING

Type to search

„Credinţa zugrăveşte icoanele‑n biserici…”. Interviu cu poetul ION MIRCEA, laureatul din acest an al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia

Share

Poetul Ion Mircea s‑a născut în 1947 la Sărmaşu‑Mureş, şi‑a făcut studiile universitare la Cluj (Filologie) şi s‑a numărat printre fondatorii grupului „Echinox” şi ai revistei studenţeşti omonime. Din 1973 e redactor şi apoi redactor‑şef al revistei sibiene Transilvania. Membru al Uniunii Scriitorilor, este autorul a numeroase volume de poezii, din care nu lipseşte fiorul spiritualităţii creştine (a fost şi a rămas, între altele, un mare admirator al Părintelui Galeriu, contribuind la editarea unora dintre operele postume ale acestuia). A primit de‑a lungul carierei mai multe premii literare importante, ultimul fiind Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru întreaga operă şi activitate pe tărâmul literelor.

 

Domnule Ion Mircea, aţi primit pe 15 ianuarie a. c. Marele Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi totodată titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani. Ambele sub semnul lui Mihai Eminescu şi al expresiei poetice. Cine (sau ce) este pentru dvs. Eminescu?

Eminescu este esenţa, noi suntem accidentul. Eminescu nu este numai chintesenţa spiritualităţii, a culturii şi civilizaţiei româneşti, cum s‑a tot spus de‑a lungul vremii. Dacă e să fim drepţi cu noi înşine, va trebui să admitem că el reprezintă cu adevărat brand‑ul de profunzime al naţiunii române.

Cum s‑a produs reîntâlnirea dvs. cu spaţiul naşterii şi copilăriei Poetului?

După Botoşani, reşedinţa prin tradiţie a Zilelor Eminescu, cel dintâi obiectiv din program a fost Vorona. Ne‑a primit vrednicul primar al localităţii, profesorul Aurel Ştefan, de formaţie filolog, şi un grup entuziast de elevi şi profesori. Am încheiat întrevederea cu un moment fără seamăn: slujba de pomenire a lui Mihai Eminescu şi a părinţilor lui, Raluca şi Gheorghe, slujbă oficiată de chiar fiul primarului Ştefan, preot al bisericii de mir din Vorona, prilej de a ni se perinda prin minţi şi prin inimi numele celorlalţi componenţi ai familiei Eminovici, ale unchilor poetului care au îmbrăcat hai­na monahală: Iachint şi Calinic, dar şi ale mătuşilor lui, care s‑au nevoit în obştea Mânăstirii Agafton: stareţa Olimpiada, Sofia şi Fevronia (cea de la care Eminescu a învăţat să descifreze slovele chirilice din vechile cărţi de cult). Următorul nostru popas a fost Mânăstirea Vorona. Erau ceasurile Vecerniei şi, deodată, s‑a răsturnat peste noi o ninsoare cum nu s‑a mai văzut, cu fulgi mari cât bobocii de gâscă. Nu am întâlnit atâta rânduială şi linişte binecuvântată decât, poate, în bătrâna lavră a Coziei, păstorită cu înţelepciune şi invidiabilă răbdare de Părintele Arhim. Vartolomeu Androni; nu am întâlnit atâta căldură a primirii decât la maicile Schitului Ostrov din Călimăneşti‑Vâlcea, îndrumate de Maica Stareţă Mariami Tunza. Acum, la Vorona, ne lăsam în grija fulgilor imponderabili şi a neobositei Maici Teofana Scântei, o adevărată gherontisa o obştii sale, pe care o conduce cu vrednicie de peste 40 de ani. Duminică 15 ianuarie, am participat la Sfânta Liturghie şi la Te Deum‑ul de la Biserica Uspenia din Botoşani, acolo unde se găseşte şi astăzi cristelniţa în care a fost botezat pruncul Mihai Eminovici. Fapt minunat, manifestările au debutat pe pragul unei mânăstiri (Vorona) şi s‑au încheiat, pentru noi, pe pragul altei mânăstiri (Popăuţi). Mulţumită poetului şi prozatorului Gellu Dorian, arhitectul acestui eveniment, în ultima zi a sejurului nostru am putut călca pe urmele Sfântului Ştefan cel Mare, la ctitoria sa de la Popăuţi. Vorbim aşadar despre o sărbătoare a culturii noastre, aflată acum la cea de a XXI‑a ediţie.

Din orice cotlon al creaţiei Poetului, te întâmpină sonuri şi nuanţe ale credinţei noastre strămoşeşti: Eminescu era creştin din creştet până în tălpi.

Subscriu fără umbră de îndoială la această aserţiune, în ciuda opiniei contrare pe care o împărtăşesc unii intelectuali liber‑cugetători de astăzi. Cum ne‑am putea îndoi de evlavia cuiva care ne‑a dăruit versul: „Credinţa zugrăveşte icoanele‑n biserici”? Taina acestui vers crucial (din poemul „Melancolie”, 1876) stă în sugestia unei erminii acheiropoiete, mă gândesc, desigur, la minunatele icoane zugrăvite fără intervenţia mâinii iconarului. Să ne amintim aici că minunea desăvârşirii Sfintelor Chipuri din icoana Maicii Domnului Prodromiţa, parţial zugrăvită de Iordache Nicolau pentru Schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos, s‑a întâmplat în vara lui 1863, la Iaşi. Eminescu avea atunci 13 ani, fiind aşadar contemporan cu una dintre cele mai istorisite minuni ale icoanei Maicii Domnului. E de subliniat apoi că autorul Rugăciunii, neasemuitul imn închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, asuma fără de rest doctrina creaţionistă, după cum mărturisesc „Scrisorile”, numeroase alte texte, precum şi atâtea izvoare de indubitabilă autoritate. Citindu‑l pe poetul nostru, înţelegem că nu poate exista hazard într‑o lume ordonată divin.

În anumite medii ortodoxe s‑a pus problema canonizării lui Eminescu. Cum vedeţi această propunere?

Nu am căderea să mă pronunţ în această chestiune. Nu‑mi sunt străine însă criteriile axiale după care se conduce Biserica Ortodoxă atunci când ridică pe cineva în rândul Sfinţilor: în primul rând, mărturisirea de către el a dreptei credinţe, apoi evlavia pe care o stârneşte printre creştini, minunile pe care le face şi osemintele/moaştele bine mirositoare. Să le luăm pe rând. Poetul şi‑a mărturisit credinţa prin însuşi filonul cel mai profund al scrierilor sale. E limpede că, pe an ce trece, evlavia faţă de Eminescu ia proporţii. Cel care prin versul său ne insuflă o stare paradisiacă, adică ne mută inimile în Rai, nu poate fi decât un om sfânt. Credinţa mea de nestrămutat e că osemintele unui poet sunt versurile sale. Or, cine ar putea contesta „mireasma” nepieritoare a versurilor eminesciene? 

Prin ordinul semnat de Andrei Pleşu, în 1990 aţi devenit redactor‑şef al revistei Transilvania din Sibiu. Ce a însemnat acea revistă în viaţa religioasă şi culturală a României (încă nedezmeticită din dictatura tăcerii), dar şi în viaţa/evoluţia dvs.?

A însemnat Nordul pentru mulţi cititori ale căror busole o cam luaseră razna. A fost una dintre cele dintâi publicaţii cult‑culturale de la noi, care şi‑au luat din start ca reper Cuvântul lui Dumnezeu. Primul număr din noul ei destin a fost de altminteri închinat Bisericii. Cert este că „noua serie nouă” a publicaţiei a scos pe piaţă numere tematice, care dispăreau pur şi simplu din librării şi din chioşcuri. Aceasta datorită oamenilor cu totul excepţionali care au înţeles să‑mi fie alături în acei ani. I‑am avut în redacţie pe Mircea Ivănescu, pe Doina şi Sorin Dumitrescu, pe Maria‑Cornelia Oros şi, printre cei mai apropiaţi şi preţioşi colaboratori, pe Ioan Ică jr., pe Claudia Tiţa (secretar general de redacţie şi, ulterior, redactor şef‑adjunct), cea care avea să aducă în paginile Transilvaniei semnături dintre cele mai prestigioase ale spaţiului academic românesc, dar şi ale diasporei: de la Mihai Şora, Al. Paleologu, Sorin Alexandrescu, Dan Horia Mazilu, Costion Nicolescu, la Paul Barbăneagră, Monica Lovinescu, Dorin Tudoran, Petre Ş. Năsturel ş. a.

E recunoscută legătura dvs. duhovnicească cu Părintele Galeriu (din ultima parte a vieţii sfinţiei sale). I‑aţi şi îngrijit/coordonat câteva volume apărute postum, la Editura „Harisma”. Ce vă atrăgea la sfinţia sa?

Harul şi vocaţia teologică, erudiţia de o întindere şi diversitate fără egal, memoria de‑a dreptul fabuloasă, uluitorul talent al predicatorului, în sfârşit, bunătatea umană cu accente nepământeşti. Adaug felul în care înţelegea să îmbine ştiinţa şi teologia, să investigheze domenii şi discipline ale cercetării moderne, cum este psihanaliza. Părintele Galeriu era familiarizat cu lucrările lui Freud, Adler, Jung, cu lucrările lui Frankl, cel care a elaborat conceptul de logoterapie, exponent de frunte al celei de a treia ­Şcoli vieneze de psihanaliză. Părintele a şi corespondat de altfel cu Frankl şi unul dintre numerele Transilvaniei a consemnat dialogul şi combustia spirituală dintre cele două mari personalităţi.

Aţi păstrat permanente relaţii cu comunităţile româneşti din spaţiile limitrofe României şi din diaspora. V‑aţi exprimat în repetate rânduri despre legăturile lor cu patria‑mamă, despre proiectele de asistenţă culturală pe care le‑aţi iniţiat în beneficiul milioanelor de români care au ales să trăiască şi să muncească pe alte meleaguri ale planetei. Aţi condus timp de şapte ani un departament de specialitate al Institutului Cultural Român, Direcţia Români din Afara Ţării. Care sunt frumuseţile, dar şi durerile acestor miniaturale „Românii”?

Dau slavă lui Dumnezeu că, la capătul unor proiecte culturale pe care le‑am iniţiat cu colegii mei din Direcţie şi din întregul ICR, se pot număra: pictarea primei biserici ortodoxe a românilor din Malainiţa (Serbia) şi sculptarea catapetesmei unei a doua biserici din aceeaşi zonă, numeroase concerte ale unor coruri protopsaltice sau expoziţii de icoane ortodoxe pictate în ţară şi prezentate asociaţiilor de români din întreaga lume. Dar îngăduiţi‑mi să mă opresc aici cu inventarierea frumuseţilor acestor miniaturale „Românii”, cum inspirat le‑aţi numit. Există şi dureri, dar despre ele ne vom pronunţa cu un alt prilej.

Cum vedeţi starea laicatului ortodox român?

Ortodoxia şi ortopraxia (dreapta slujire) au nevoie, în aceste vremuri tulburi, de părinţi duhovnici adevăraţi! Adică de duhovnici în care „să fie întipărită harisma deosebirii duhurilor”, cum spune Părintele Efrem, Egumenul Mânăstirii athonite Vatoped, greu încercat în aceste momente. Să repetăm până la o deplină conştientizare faptul că, în anul abia încheiat, s‑au mutat la cele veşnice trei uriaşi duhovnici români: Avva Adrian Făgeţeanu, Avva Arsenie Papacioc şi Avva Petroniu Tănase, trei stâlpări fericite ale poporului nostru, aşezate în trei puncte cardinale. Ne‑au îndrumat şi ne‑au binecuvântat şi pe noi, în rarele şi minunatele prilejuri pe care le‑am avut de a le sorbi învăţătura şi iubirea. Ei au pus preţioasa lor dragoste „ca să se întărească piciorul nostru pe scară” şi tot ei ne‑au disciplinat duhovniceşte puţinul nostru discernământ: „Nu sezon, nu modă, nu epocă, ci Veşnicia!”. Acesta a fost, în puţine cuvinte, testamentul lor duhovnicesc. La el s‑ar cuveni să mediteze îndelung laicatul ortodox român.

 

Foto: Claudia Tiţă