LOADING

Type to search

Dervent, trecătoarea spre Cer (I)

Dervent, trecătoarea spre Cer (I)

Share

“Noi, Anghel M. Andrei Primarul Comunei Lipniţa din plasa Silistra, jud. Durostor, conform Cererii înregistrate la No 396 / 1931, certificăm că Doamna Alexandrina Hristu Păruş din această comună, miercuri seara spre joi săptămâna trecută pe la aprinsul lămpilor s‑a pomenit cu piciorul drept înţepenit neputându‑l mişca sau a‑l pune pe pământ. Având credinţă, a plecat cu soţul său cu căruţa spre Cruce – schitul Dervent. Văzând că‑i vine bine a urmat la rugăciune de trei ori. Toate îngrijirile, rugăciunile şi sfaturile le‑a primit de la superiorul schitului ‑ Ieromonahul Anastasie Negară.
Mai certificăm că femeia mai sus arătată, astăzi s‑a prezentat singură venind pe picioarele sale sănătoasă în faţa noastră pentru eliberarea acestui certificat şi lăudând pe Domnul.  Drept care i‑am eliberat prezentul certificat.”

 

Crucea: leac pentru o Creaţie în suferinţă

Aşa arată una dintre multele confirmări ale minunilor petrecute la Dervent. În loc de obişnuita prezentare jurnalistică, în loc de orice cuvânt meşteşugit, mult mai potrivit este să prezint lucrurile direct. Căci direct ni Se adresează şi Dumnezeu nouă, prin desele minuni  pe care le face la Dervent. Loc într‑adevăr binecuvântat cu harul tămăduirilor, deosebit prin amprenta lui duhovnicească – urmare a trecerii pe acolo a Sfântului Apostol Andrei –, această mânăstire dobrogeană este înconjurată de un halou. Încă din romanul Zahei orbul al lui Vasile Voiculescu, lumea românească a veacului al 20‑lea a putut lua act de minunile săvârşite aici. Dar aceste minuni şi vindecări se pierd în negura vremurilor, numai o parte din ele fiind consemnate.

“Sfânta Cruce nu este pu­să de mână omenească, ci creşte natural din pământ. La ea se vindecă numai oamenii bolnavi. ­Aceşti oameni, când se aduc aici, îi aşez în interiorul paracli­sului. Se închină Sfintei ­Cruci, le citesc câteva rugăciuni şi‑i ung cu untdelemn din candelele neadormite. După aceea îi las lângă Cruce câteva zile şi nopţi, căci dormind, prin vis, majoritatea se tămăduiesc, după cum am multe exemple. Iar la Crucea de afară se vindecă numai animalele bolnave. Se aduc şi se priponesc lângă ea şi după o noapte se vindecă”. Aşa povestea, în urmă cu câteva zeci de ani, Protosinghelul Anastasie Ne­gară, în calitatea lui de martor ocular…

Da, aici, la Dervent se vindecă oameni, dar şi animale: “La crucea de afară, un mahomedan îşi priponise calul bolnav, pentru a se tămădui. Pe la miezul nopţii, calul însănătoşit a rupt priponul şi s‑a oprit din fugă tocmai la Adamclisi, unde locuia stăpânul său”, se consemnează în lucrarea Crucea făcătoare de minuni, apărută în anul 1930.

Aceeaşi carte mai aminteşte: “Dl Marin Tudor Vasile din satul Alexandria, comuna Hardalia, jud. Caliacra, avea un copil bântuit de epilepsie. A cheltuit cu el o avere întreagă pe la toţi doctorii şi vrăjitorii şi tot nimic n‑a reuşit; din contră, mai rău i se agrava boala. Auzind de Sfânta Cruce, se duce acolo şi, după câteva zile şi nopţi petrecute în rugăciuni, fiul său scapă de epilepsie. Ca mulţumire lui Dumnezeu, dăruieşte schitului un evhologiu şi un liturghier legate scump, în amintirea acestei vindecări” (Declaraţia omului şi a stareţului).

Sau altă mărturie: “Cu ani în urmă, o bulgăroaică rămăsese mută şi înnebunise. În vis, i s‑a spus că trebuie să o ducă soţul la Sfânta Cruce făcătoare de minuni, pentru a se tămădui. Şi aşa a şi făcut. În drum spre Cruce, pe la jumătatea drumului, femeii i s‑a deschis gura. Adusă lângă sfintele relicve, striga cât putea: Deadu Gospodi, Boje Milinschi, Sfeati Arhanghele”.

Lista mărturiilor poate continua, căci astfel de fapte minunate se petrec şi în prezent, într‑o înlănţuire perpetuă, întregind şirul miracolelor petrecute în decursul timpului pe aceste locuri. Astfel, o declaraţie din data de 27 septembrie 1991, semnată de Maria Ţăran din judeţul Alba, care era diagnosticată cu cancer pulmonar, atestă vindecarea acesteia la Sfânta Cruce de la Dervent, după rugăciuni îndelungate la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la Sfântul Apostol Andrei. Întorcându‑se la Sanatoriu, radio­grafia pulmonară a confirmat minunata vindecare, căreia doctorii nu i‑au putut găsi nici o explicaţie.

Părintele Gheorghe A­vram, fost stareţ al mânăstirii, mărturiseşte că a văzut foarte multe minuni: “O femeie din Ostrov a venit cu o nepoată, amândouă sprijinind o altă femeie, ce nu se putea ţine pe picioare. A stat aici câtva timp. Într‑o zi, în timp ce mă îndreptam spre chilie, am auzit‑o pe nepoată întrebând: «Unde e? Unde e?», spunându‑i pe nume femeii bolnave. Aceasta se afla în biserică. Se dusese singură, pentru prima dată. Acum câteva zile a venit singură la miruit – era o femeie normală”.

La faţa locului

Anotimpul pe care l‑am trăit până acum a fost o impostură meteo. Nu se poate numi că e iarnă când afară sunt +10 grade şi când nici un fulg de zăpadă nu a căzut, răzleţ măcar, din cerul “ca arama”.

Ca să ajung la Dervent, părintele stareţ Andrei Tudor m‑a sfătuit să nu încerc să traversez cu bacul pe la Călăraşi, că e Dunărea secată. “A secat şi Dunărea?!”, m‑am mirat eu, ca un orăşean get‑beget. “Nu, nu de tot”, mi‑a răspuns stareţul, ghicindu‑i prin telefon un zâmbet îngăduitor…

Oricum, drumul a fost mult mai lung (cu vreo 200 km), dar spectaculos: după ce am ajuns la Cernavodă, am făcut dreapta şi, de‑a lungul unui fluviu într‑adevăr vlăguit de secetă, am ţinut drumul îngust şi vălurit printre câteva sate sărace, iţindu‑mă într‑un târziu în faţa Derventului. În spatele meu, soarele presupus iernatic se juca cu apele lacului Bugeac. Stareţul apăru, în putere cum îl ştiam, dornic de relatări cu sfinţi şi miracole. Extrem de interesant mi s‑a părut, de la început, modul în care acest om îi percepe prezenţa Sfântului Andrei: continuă, puternică, efectivă. Vorbeşte despre evenimentele petrecute acum 2000 de ani ca şi cum ar fi fost ieri

Tot de “ieri” ne‑a relatat martiriul unui apostol (lăsat acolo de Andrei, în urma încreştinărilor) şi a trei fecioare, martiriu pe locul căruia au crescut cele patru cruci de leac; în sfârşit, tot de “ieri” este povestea cetăţilor Păcuiul lui Soare şi Dervent, şi parcă tot “ieri” a tâşnit apa de sub toiagul “celui întâi chemat”, apă care sfinţeşte şi tămăduieşte până azi. Mare dreptate au cei care spun că Biserica este lada noastră de zestre, seiful amintirilor, dar şi sursa puterilor!

Dervent este un superb evantai, un buchet de minuni, iar a scrie concis îmi pare acum o impietate. De aceea voi împărţi acest reportaj în două părţi, pentru a vă putea descrie aşa cum se cuvine istoria trecută a locului, personalităţile duhovniceşti care l‑au marcat, minunile care s‑au săvârşit aici, dar şi perspectivele noii catedrale care va răsări sub soarele dobrogean.

 

(Va urma)