LOADING

Type to search

Păsări, lacuri şi sihaştri

Păsări, lacuri şi sihaştri

Share

În tinereţile mele nu foarte îndepărtate am avut o cumpănă de sănătate. A trebuit să stau „cuminte”, fără stres, fără palpitaţii – la propriu – fără bătăi de cap vreo lună de zile. Inima, „o fiinţă în fiinţă”, cum o definea un părinte, trebuia să ia o scurtă pauză faţă de tumultul vieţii, care mi se accelerase nebuneşte.  Atunci, sfătuindu-mă cu prietenii, am decis: locul de refacere să fie, dacă se poate, Mânăstirea Pasărea. Ideea a fost a lui Sorin Dumitrescu…

 

Monarhie şi filantropie
Acolo o cunoşteam pe maica Mina Marta, una dintre cele mai vrednice călugăriţe ce mi-a fost dat să întâlnesc. Inimoasa maică a făcut un azil de bătrâni – printre primele întâlnite în mânăstirile noastre post-decembriste. Dar ce cazne, ce piedici a întâmpinat pentru a pune în aplicare nu numai o chemare concretă a Sfântului Vasile cel Mare, ci şi pentru a (re)deschide un drum vizionar: cel al operei social-filantropice şi caritabile, în care s-a înscris, firesc, Biserica Ortodoxă a ultimilor ani! De fapt, pentru a o rosti pe şleau: maica Mina a întâmpinat o rezistenţă îndârjită chiar din partea conducerii mânăstirii de atunci, dar şi din partea conducerii Bisericii. Maica Mina spunea, glumind cu amărăciune, că până la urmă va merge chiar şi la Papa de la Roma să ia binecuvântare pentru azil – adică pentru fapta bună – dacă ai noştri nu i-o dau… Alături de maica Mina slujea maica Pavelida (fostă profesoară), ajutate de sora Inocenţia şi alte maici jertfelnice. Căminul a început, cu toată ostilitatea manifestată, să se înfiripe încă din 1990.  Mare mi-a fost bucuria zilele aceastea, când la mare distanţă după după moartea celor două călugăriţe, m-am dus la Pasărea şi am găsit un cămin în toată regula, pe două etaje, care continuă opera începută de maica Mina. A, încă ceva: rar o monarhistă mai înfocată decât maica Mina! Şi, ţineţi cont: erau anii de glorie ai FSN-ului, care învrăjbise România, chemase minerii în Bucureşti şi îl fugărea pe Vodă pe autostradă, că „a intrat în ţară fără viză”…

 

Margareta: o floare monahală din Basarabia

În fine, această maică a fost cea care „m-a plasat” în căsuţa maicii Margareta. Ţin să precizez că Mânăstirea Pasărea este mânăstire de sine, în care autonomia vieţuitoarelor este foarte mare. Fiecare casă are o maică mai vârstnică, lângă care se aşează, ca puii în cuib, maicile mai tinere. De la bătrâne deprind bunul mers al călugăriei, al rugăciunii, al postului, al luptelor cu ispitele, al facerii de bine, al unui meşteşug oarecare, al pomenirilor pentru maicile mutate la Domnul. Pe măsură ce îmbătrânesc, „moştenitoarele” le iau locul şi continuă povestea cununiei întru Hristos, împletită cu rugăciunea. Ei bine, căsuţa „miresei” Margareta era înainte de intrarea în mânăstire, pe partea dreaptă, gard în gard cu atelierul de veşminte preoţeşti, care era la mare preţ în acei ani. Mai retrasă faţă de stradă, căsuţa în care am stat aproape o lună avea aerul unei case bătrâneşti tipice pentru Valahia: cerdac închis, îngreunat de flori, alee străjuită de miresmele serii, când toate cupele se deschid, iar dacă înconjurai casa, vedeai că era construită exact pe panta care cobora spre lac. Astfel, partea din spate (cu intrarea şi bucătăria) era sub nivelul casei pe care o vedeai din stradă. Pe dinăuntru, căsuţa avea o scară interioară mică, pe care evoluau dezinvolt pisici colorate. Bucătărioara unde stătea şi ofta maica Margareta (ofta ca bătrânii; nu de supărare – căci era cea mai tonică şi împăcată persoană –, ci ca un semn al prezenţei vreunui gând, a vreunei amintiri) era locul unde mâncam şi unde aveau loc seara vorbirile de peste zi. Eu, „chiriaşul”, şi ea – „stăpâna” casei, dar care lăsa impresia că era în serviciul tuturor. Ucenica ei şi cea care dădea dinamica reală locului era, de fapt, Calinica – o maică inimoasă şi energică din Moldova, care s-a ataşat de „bătrână”. Maica Calinica a stat ani buni cu maica Margareta, până în ceasul morţii sale, petrecută acum vreo trei ani. „A murit aşa de uşor, formidabil de uşor, sufletul i-a ieşit ca un fulg”, mi-a spus Calinica cu lacrimi în ochi. Basarabeancă prin naştere, refugiată după război în România, maica Margareta a deschis ochii în mânăstire. Încă de la vârsta de numai câţiva anişori a fost luată de una dintre mătuşi şi crescută într-o lavră basarabeană, în frica de Dumnezeu şi în rânduială monahală strictă. Micuţă la trup, cu ochi vioi, cu pasul uşor, cu rugăciune ascultată, neostoită de la Pravila călugărească, nelipsită de la slujbele bisericii atunci când sănătatea i-o permitea, venerabila maică a închis ochii la 93 de ani, alăturându‑se în cimitirul mânăstirii altor maici, părintelui Macarie (mutat la Domnul în august 2007), dar şi unor oameni de seamă ai intelectualităţii creştine: sculptorul Paul Anghel şi controversatului Artur Silvestri. În urma ei au rămas căsuţa, camerele pline de icoane ruseşti şi basarabene şi dorul maicii Calinica. Paranteză: am întrebat-o pe maica dacă acum nu îi e greu singură. Mi-a spus că până la urmă s-a obişnuit, iar la întrebarea mea dacă nu găseşte o soră mai tânără care să vină să locuiască împreună cu ea, mi-a zâmbit: „Domnu’ Răzvan, acum nu le mai stă fetelor gândul la călugărie… Sunt cu gândul la Italia”.
În urma vieţuirii mele în ritmul şi dulceaţa vieţii de mânăstire, tot a rămas ceva folositor. Am avut răgazul necesar (câteva ore de lucru, în fiecare dimineaţă) să diortosesc manuscrisul părintelui Cleopa intitulat Despre vise şi vedenii, apărut ulterior la Editura Anastasia, ca o carte de mare succes. Ce lucru minunat, să trăieşti într-o mânăstire cu viaţă de sine, să te bucuri de farmecul respiraţiei monahale, dar şi patriarhale, rurale, să fii îngrijit ca propriul copil de cele două călugăriţe şi să lucrezi la manuscrisul inedit al părintelui Cleopa! Aşa răsplată la convalescenţă, nici nu visam… Îţi mulţumesc, Doamne, că bătându-mi (uşor) trupul, ai făcut să tresalte sufletul!

 

Furnicarul de la Pasărea

Legenda începuturilor mânăstirii se leagă, indirect, de lucrarea cu totul excepţio­nală a stareţului Gheorghe de la Cernica (canonizat în 2005), care a revigorat viaţa monahală şi trăirea isihastă, pe model paisian, pentru călugării care locuiau pe ostrovul Sfântului Nicolae. De aici, dintre apele cernicane, a iradiat peste codrii Vlăsiei puterea isihasmului, iar toponinele care se trag sau care fac aluzie la monahi sunt dese. Chiar lângă Pasărea este pădurea Pustnicu, loc limpede de retragere a unor sihaştri în adâncurile codrului multisecular.

Aşadar, legenda spune că: „În 1813, stareţul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le facă şi lor un mic schit în pădurile din jur. Stareţul Timotei a pornit cu rugăciune alături de ele şi încă un părinte prin desişul codrului. Pe cale, tot timpul i-a însoţit o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte. Când au ajuns la locul unde se află actuala mânăstire, pasărea s-a aşezat pe un stejar bătrân şi ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, de teamă ca nu cumva să nu fie sesizată. La tulpina stejarului era şi un muşuroi mare de furnici. Atunci stareţul Timotei, îndemnat de Duhul Sfânt, a înfipt toiagul său în pământ şi a zis: Aici să fie altarul bisericii, apoi a binecuvântat locul acesta şi întorcându-se către maici: Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea, iar de la pasărea aceea primul schit care s-a fiinţat aici s-a numit «Pasărea», denumire care se păstrează şi astăzi.
În 1816 arhimandritul Timotei se mută la Domnul, dar cele spuse de el s-au adeverit, deoarece la numai 15 ani mânăstirea avea 159 de închinoviate, iar în prezent sunt peste 165“.

 

Eliberaţi Pasărea!

Iată cum au fost începuturile, iar povestea acestei mânăstiri, situate la nici 20 km de Bucureşti, continuă neabătut şi azi. Din păcate, sătucul de maici prin care mă plimbam zilnic, şi ale cărui combinaţii „savante“ de flori nu le pot descrie în cuvinte, parcă nu mai e ce a fost. Pe alocuri, în locul cerdacurilor îngropate în glicină, acoperite cu mâna Maicii Domnului, cu trandafiri căţărători sau cu viţă‑de‑vie, au început să apară ferestrele de termopan, în locul curţilor umbroase mai vezi câte o pleaşcă de beton, iar în locul gardurilor de lemn, pe care mergeau alene mâţele şi se sfădeau păsările cerului, apar panouri de prefabricate de ciment, cu model… Tablă zincată, termopane, corniere, betoane – nu au ce căuta într-un loc ca aceasta. Sau cel puţin asta e părerea mea, judecând după felul cum toată lumea contemporană îşi apără valorile definitorii ale civilizaţiei proprii. Şi duhul locuirii duhovniceşti de la Pasărea, cu amprenta lui românească, trebuie apărat cu toată grija. Eliberaţi Pasărea din colivia de termopane…!