LOADING

Type to search

Un sfânt de geniu: Luca al Crimeei (1877-1961)

Share

„Lumea noastră are nevoie de sfinţi de geniu, la fel cum un oraş bântuit de ciumă are nevoie de medici”, exclama în 1942, extraordinara Simone Weil. Ne-am putea imagina sfântul de geniu ca pe un om care a reuşit să „împace” în el însuşi cunoaşterea şi credinţa, cultura şi evlavia, acţiunea şi contemplaţia. În zbuciumatul secol 20, personalităţile cele mai semnificative din acest punct de vedere au provenit cu precădere din spaţiul slav. Acea parte a Europei se afla atunci în „cuptorul de foc” al ateismului bolşevic. Poate părea surprinzător că în acelaşi creuzet s-au zămislit martiri şi monştri apocaliptici. Dar logica divină e uneori paradoxală! O personalitate genial-harismatică, prigonită de regimul sovietic ateu, dar larg venerată astăzi în lumea ortodoxă, a fost şi Valentin Voino-Iaseneţki, profesor chirurg, cunoscut şi ca Sf. Arhiepiscop Luca al Crimeei.

Originea şi formaţia

Valentin Voino-Iaseneţ­ki (Валентин Войно-Ясе­нецкий) s-a născut în localitatea Kesţ din estul Crimeei, la 14/27 aprilie 1877. În pofida originii nobile a familiei sale (ascendenţi pe linie paternă erau cunoscuţi în veacul 16), situaţia materială era destul de modestă. Felix şi Maria Iaseneţki au avut împreună 5 copii. Pe Valentin l-au pasionat de mic pictura şi literatura. După absolvirea Şcolii de Arte din Kiev, se gândea chiar să urmeze cursurile Academiei de Arte din Sankt Petersburg. Însă o criză religioasă, declanşată de frecventarea Lavrei Pecerska, l-a făcut să-şi reconsidere opţiunea. Se decide aşadar pentru Medicină, din dorinţa de a se pune cu totul în slujba aproapelui. Chiar dacă mai practică o vreme pictura, atenţia i se îndreaptă către oamenii simpli: călugări, mujici, cerşetori, pelerini. Fapt semnificativ, primul tablou cu care participă la o expoziţie înfăţişează un cerşetor bătrân cu mâna întinsă…

Pe lângă veleităţile artistice, tânărul Valentin dovedea interes pentru ştiinţele umaniste, teologie, filosofie şi istorie. Materiile pentru care nu simţea nici o atracţie erau matematicile şi ştiinţele naturale. Ca medicinist, l-a preocupat însă studiul anatomiei corpului uman. Disecţia pe cadavre, pe care o stăpânea la perfecţie, o privea „cu un ochi de artist” (aşa cum o priveau odinioară şi pictorii renascentişti). Peste ani, va afirma ironic: „Dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie şi chirurgie”.

Pasiunile politice l-au ocolit, deşi a simpatizat o vreme cu partidul popular („narodnicist”) Narodnaia Volia, care, ca şi alte mişcări ale vremii, s-a dedat la numeroase asasinate politice. Dat fiind că dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică decât dorinţa de afirmare personală, la sfârşitul anilor de studiu Valentin a cerut să fie repartizat ca medic comunal. (Spre stupefacţia colegilor şi a profesorilor, care îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocaţie!) Totuşi, o dată cu izbucnirea războiului ruso-japonez, după un stagiu pregătitor la Clinica de Oftalmologie din Kiev, se încadrează voluntar în detaşamentul Crucii Roşii din Extremul Orient (Cita).

În oraşul Cita s-a căsătorit cu Ana Vasilievna, soră medicală, cu care a avut 4 copii (Mihail, Elena, Alioşa, Valentin). Următorii 13 ani a lucrat ca medic de ţară în diferite localităţi (Ardatov, Verhni Liubaz, Fatez, Romanovka, Pereslavl Zaleski), dovedind o putere de dăruire de-a dreptul „titanică”. Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an i-au adus faima printre oamenii simpli, care veneau de la zeci de kilometri pentru a fi vindecaţi de doctorul milostiv. (Se ştie că Valentin nu a cerut niciodată vreunui pacient o remuneraţie!) Aşa cum avea să mărturisească ulterior, în acea vreme a fost „unul dintre pionierii operaţiilor majore… pe căile biliare, stomac, pancreas, creier”. În pofida greutăţilor materiale, îşi începe studiile doctorale la Moscova (pe tema anesteziei regionale), finalizându-le în 1916.

Începutul încercărilor

Anul 1917 a marcat o cotitură dramatică în viaţa doctorului: îmbolnăvirea so­ţiei (tuberculoză) şi izbucnirea tulburărilor revoluţionare din Rusia. În acest context, a luat decizia de a merge în Taşkent, unde a fost numit medic-şef al spitalului din oraş. Acolo, războiul civil făcea încă victime: arestat ca urmare a unui denunţ, n‑a lipsit mult să fie executat. Deşi salvat ca prin miracol de intervenţia unui oficial, acest episod a contribuit la agravarea bolii soţiei, care va trece la Domnul în 1919. De copiii săi se va îngriji de acum înainte Sofia Sergheevna, o infirmieră devotată de la spitalul din Taşkent, care le va deveni pe drept cuvânt o a doua mamă.

Adolescent fiind, Valen­tin simţise chemarea preoţi­ei când, lecturând textul des­pre secerişul care îşi aş­teap­tă lucrătorii (Matei 9, 37), şi-a simţit inima tremurând de o emoţie nemaiîntâlnită. Acum, după moartea soţiei, în perioada tulbure de după revoluţia bolşevică, Valentin se va implica intens în viaţa religioasă din Taşkent. Astfel, în 1921, când arhiepiscopul de Taşkent (Inochentie) a fost atacat de un „tribunal clerico-popular”, Valentin i-a luat apărarea într-un mod atât de convin­gător încât, la sfârşitul întrunirii, arhiepiscopul a ex­cla­mat: „Doctore, trebuie să deveniţi preot!”. Primind cuvântul ca pe o chemare dumnezeiască, Valentin acceptă să fie hirotonit în februarie 1921, când Inochentie îi va încredinţa misiunea de propovăduitor: „Lucrarea d-voastră nu este să botezaţi, ci să binevestiţi” (cf. ICorinteni 1, 17).

Crucea preoţiei
şi arhieriei

După numirea ca preot la catedrala din Taşkent, Părintele Valentin vesteşte fără teamă cuvântul lui Dumnezeu, făcând din predică aspectul esenţial al slujirii sale. În paralel, ţine prelegeri la Şcoala de Medicină şi efectuează operaţii la spitalul din oraş. Rasa şi crucea îl însoţesc peste tot, iar în sala de operaţii se află mereu o icoană a Maicii Domnului. Deşi aceste lucruri constituiau o sfidare la adresa ateismului oficial, niciodată Valentin nu a cedat presiunilor la care a fost supus de către autorităţi. Un chirurg contemporan ne-a lăsat o mărturie elocventă în acest sens: „Era perioada când ritualul său religios dinainte de operaţie se mărise. Acum în faţa icoanei era mereu aprinsă o candelă. Înaintea operaţiei nu numai că făcea semnul crucii, dar rostea şi o rugăciune scurtă şi făcea cruce de trei ori în spaţiul sălii de operaţii înainte de a lua bisturiul în mână”. Pentru a sesiza însemnătatea acestor gesturi e destul să ne reamintim că, numai în 1922, fuseseră executaţi 8.099 de clerici, monahi şi monahii, Patriarhul Tihon era ţinut sub arest, iar „Biserica Vie”, proaspăt înfiinţată cu sprijin bolşevic, submina ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse.

După schisma provocată de apariţia „Bisericii Vii”, arhiepiscopul Inochentie se vede nevoit să fugă, răspunderea organizării Bisericii din Taşkent revenindu-i Părintelui Valentin. În scurtă vreme e tuns în monahism, ­primind numele apostolului Luca, pe care tradiţia ortodoxă îl consideră primul doctor şi iconar din istoria Bisericii… Apoi e hirotonit, în taină, arhiereu, şi numit (cu acordul Patriarhului Tihon) în locul rămas vacant. După doar do­uă săptâmâni de slujire arhierească va fi însă arestat (9 iunie 1923). Astfel, încep cei 11 ani de închisori şi exiluri din viaţa sa.

Experienţa Gulagului

Aflat în închisoare, definitivează prima variantă a lucrării de chi­rurgie sep­tică. Pagina de titlu o semnează „Episcop Luca”. Se împlinea astfel o profeţia pe care o primise ca medic de ţară în Pereslavl Zaleski. Prima „destinaţie” a exilului: Siberia (Haia, Turuhansk, Plahino). După un calvar de 3 ani, în care va fi surghiunit literalmente la capătul lumii (aproape de Cercul Polar de nord), Episcopul Luca revine în Taş­kent (1926), fără ca exilul să-i fi afectat în vreun fel râvna misionară. Dimpotri­vă: prin toate locurile pe unde trecea, îi îndemna pe schismaticii „Bisericii Vii” să revină la Ortodoxie!

La întoarcerea în Taş­kent, catedrala fusese demolată, iar Biserica Sf. Serghie, monument istoric, era propusă şi ea spre demolare. În martie 1930, văzând că toate demersurile de a o salva eşuaseră, Episcopul Luca ia „hotărârea nestrămutată de a sluji în acea zi [ziua demolării – n. mea] ultima Liturghie, după care, atunci când aveau să se arate vrăjmaşii lui Dumnezeu, să zăvorăsc uşile bisericii, să îngrămădesc în mijloc… toate icoanele de lemn mai mari, să le stropesc cu benzină, să mă sui pe ele în mantie arhierească, să aprind benzina… şi să ard pe rug…”. Dumnezeu însă nu a îngăduit un asemenea deznodământ: la scurtă vreme (23 aprilie 1930), episcopul va fi arestat şi exilat pentru încă 3 ani, în al doilea exil siberian (Arhanghelsk). Anii 1933-1935 sunt plini de tribulaţii (Moscova, Crimeea, Arhanghelsk, Taşkent), singura realizare notabilă fiind apariţia, în 1934, a primei ediţii din Eseuri despre chirurgia septică, într-un tiraj de 60.000 de exemplare. Lucrarea s-a dovedit providenţială pentru medicii care urmau să opereze răniţii celui de Al Doilea Război Mondial.

În 1937 se dezlănţuie o nouă prigoană împotriva Bisericii, căreia îi va cădea victimă şi Episcopul Luca. Sub bănuiala de spionaj (!), e arestat şi anchetat în continuu, timp de 13 zile şi nopţi (înfricoşătorul „interogatoriu pe bandă rulantă”), pentru a semna o listă de acuzaţii absurde. Sleit de tortură, e nevoit să „recunoască” desfăşurarea de „activităţi antirevoluţionare”. Astfel, la cei 60 de ani ai săi, doctorul-episcop va fi trimis pentru încă 3 ani în ultimul exil siberian (Murta Mare, regiunea Krasnoiarsk). La Krasnoiarsk a activat o vreme ca arhiepiscop. Reîntors la Moscova (1943), e numit arhiepiscop de Tambov şi Minciurinsk (1944). În 1946, lucrarea sa despre chirurgia septică, revizuită şi adăugită, obţine Premiul Stalin clasa I. În luna mai a aceluiaşi an e învestit arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea, rang deţinut până la sfârşitul vieţii.

Între sfinţenie şi genialitate

Activitatea Episcopului Luca în calitate de medic a fost remarcabilă. Sentinţa lui: „Pentru un chirurg nu trebuie să existe «cazuri», ci doar un om viu care ­suferă”, are valoare de principiu universal. De alt­fel, se ştie că doctorul nu s-a dat înapoi de la a salva de la moarte persoane importante din aparatul Puterii, câştigându-le nu o dată respectul. Astfel, atunci când i s-a întocmit un dosar pentru „activitate duşmănosă” (1943-1944), propunându-se chiar pedeapsa cu moartea, însuşi Stalin a scris pe una din file: „Pe astfel de oameni… nu putem să-i distrugem”. Activitatea ştiinţifică a doctorului Luca numără peste 42 de lucrări publicate în timpul vieţii, unele de referinţă până astăzi.

Una dintre lucrările care nu au putut vedea lumina tiparului decât o dată cu căderea comunismului este Duh – Suflet – Trup (apărută în rom. cu titlul Puterea inimii, trad. Evdochia Şavga, Ed. Sophia/Ed. Car­tea Ortodoxă, Bucureşti, 2010), pe care autorul o considera, din modestie, „un mic tratat teologic”. Cu luciditatea şi pasiunea unui apologet, Episcopul Luca denunţă con­flictul dintre ştiinţă şi re­li­gie, aducând dovezi interdisciplinare în favoarea vieţii duhovniceşti.

În ce priveşte activitatea de ierarh, Episcopul Luca a excelat ca predicator şi misionar, dar şi ca organizator al vieţii bisericeşti. Problemele cele mai stringente cu care s-a confruntat erau lipsa locaşurilor de cult (profanate sau demolate) şi nedestoinicia preoţilor. Pe aceştia din urmă îi mustra cu cuvintele: „Blestemat [să fie] tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ieremia 48, 10). În legătură cu Patriarhul Alexei, constrâns uneori să ia decizii nefaste pentru Biserică, remarca amar: „Patriarhul nu trebuie judecat, ci compătimit”. Resemnat şi îndurerat, cu un an înaintea morţii avea să noteze: „Este un martiriu [pentru mine] să conduc treburile Bisericii”. Râvna Episcopului Luca pentru Ortodoxie transpare însă cel mai mult din predicile sale. Cele 750 de cuvântări duhovniceşti redactate în timpul vieţii se disting, după cum observa un ierarh, prin „simplitate, sinceritate, tonul direct şi originalitate”. Pentru calităţile sale oratorice, a fost ales membru de onoare al Academiei Teologice din Moscova.

Ultimii ani din viaţa Episcopului Luca au fost marcaţi de pierderea totală a vederii, pe care însă a primit-o fără cârtire: „Îmi îndur orbirea cu seninătate şi cu deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu”. Ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, îşi dictează memoriile.

La Cer şi în Sinaxar

Cu puţin înainte de moarte, neliniştit din cauza presiunii continue exercitate de autorităţi asupra Bisericii, se întreba cu tristeţe: „Vă vor lăsa oare să-mi cântaţi Sfinte Dumnezeule?”. Este ultimul cuvânt pe care l-a reţinut posteritatea de la Episcopul Luca. În ziua de 11 iunie 1961, când Biserica sărbătorea Duminica Tuturor Sfinţilor Ruşi, sufletul mult încercat al episcopului-doctor se ridica spre Ceruri. Două zile mai târziu (13 iunie 1061), întregul cler din Crimeea, alături de o mulţime covârşitoare de oameni, îşi luau rămas-bun de la dânsul, în pofida măsurilor drastice anunţate de autorităţi.

Recunoaşterea sfinţeniei sale avea să vină în 1995-1996, când Biserica Ortodoxă Ucraineană, respectiv Patriarhia Rusă, au fixat prăznuirea Sfântului Arhiepiscop Luca la data de 11 iunie. Pe 20 martie 1996 i-au fost strămutate moaştele în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol, actul propriu-zis al canonizării fiind datat 25 mai 1996. Când i-au fost aflate moaştele, preoţii slujitori au descoperit inima episcopului intactă! 

Sf. Luca este venerat astăzi în Ucraina şi Rusia, dar şi în ţări ca Grecia sau România. Astfel, la 13 martie 2010, în Capela Ortodoxă de lângă Spitalul Parhon (B-dul Aviatorilor 34-36) din Bucureşti, prin strădaniile părintelui Gheorghe Oprea, o mică parte din moaştele Sfântului Luca au fost aduse spre închinare. În jurul lor s-a înfiripat relativ repede un focar de evlavie. De la privegherea din noaptea de 10-11 iunie 2010, participanţii au rămas cu amintiri de neşters. Publicistul basarabean Vladimir Bulat mărturisea: „M-a învrednicit bunul Dumnezeu să trăiesc una din cele mai frumoase nopţi din viaţă, şi sunt convins că Sf. Luca a fost cu noi atunci… Slujba a fost lungă de tot, cred că a durat vreo 8 ore, dar nu am simţit oboseala. O putere de sus ţinea lumea împreună, într-o rugăciune comună, fierbinte, intensă. Atmosfera era de nedescris!”.

Arhiepiscopul Luca al Crimeei a fost un om care şi-a răscumpărat veacul. Exilul, închisorile, marginalizarea, n-au reuşit să-l înstrăineze de misiunea de doctor sufletesc şi trupesc, pentru care a fost înzestrat ca nimeni altul. L-am putea asemăna cu „titani” ai Ortodoxiei precum Nicolae Velimirovici, Ioan Maximovici, Sofronie Saharov sau, la noi, Arsenie Boca.

Alexandru Valentin CRĂCIUN