Mănăstirea Suzana – Mireasa lui Hristos
Share

Te-ai ivit pe lume din iubirea sfântă
Pogorâtă noaptea pe lumină lină
Când, domniţă albă în alai de nuntă,
De Hristos cuprinsă-n haina ei de tină,
Te-ai lăsat purtată ca un nor spre cer,
Îngerii ţesându-ţi din aripi pulpana
Numele-ţi pe apă rămânând stingher
Să-nsoţească veşnic mireasa Suzana.
De-atunci ziduri albe în pădurea verii
Poartă-n ele rugă sfântă şi mireasmă,
Paseri mari străpung porţile tăcerii
Şi-ncrustează şoapte în catapeteasmă.
În căutarea Mirelui. În prima jumătate a veacului al 18-lea o familie de oameni gospodari şi buni creştini din Satulung al Braşovului (astăzi Săcele) s-a gândit să dea de soţie pe frumoasa lor fată Stanca unui tânăr frumos şi tot din neam de mocani, pe care l-au aflat în ţinuturile de peste munte ale Ţării Româneşti. Apropiindu-se vremea cea hotărâtă pentru nuntă şi trecând Munţii Ciucaşului prin pasul Bratocea, au ajuns la un moment dat pe o colină înverzită, aflată între două pâraie. Lăsând la o parte calea potecii şi urcând colina, s-au trezit într-o poieniţă plină de flori. Mare le-a fost mirarea când au văzut în mijlocul acesteia ruinele unor ziduri vechi şi părăsite. Pe un zid ce mai rămăsese în picioare au desluşit cu greu chipuri de sfinţi. Pe dată şi-au dat seama că pe aceste locuri s-a aflat odinioară bisericuţa unui schit. Au mulţumit lui Dumnezeu că le-a îndreptat paşii la un adăpost ca acesta şi, aprinzând un foc, au mâncat şi s-au culcat. Numai că, pe la miezul nopţii, fecioara Stanca are o descoperire dumnezeiască. I se arată Mântuitorul lumii şi-i spune: „Tu îmi vei fi Mie mireasă, şi pe acest loc de închinăciune vei zidi o biserică, unde multe suflete îşi vor găsi mântuire“. Deşteptându-se din vis, Stanca a spus tatălui ei porunca Domnului. Dintr-odată au început a se auzi cântări îngereşti şi toată colina s-a umplut de lumină cerească. Un miros de tămâie, de bună mireasmă duhovnicească a umplut văzduhul. A doua zi bătrânii din aşezările apropiate le-au povestit că aici a fost într-adevăr un schit de maici, o sihăstrie care se numea Schitul de la Valea Caprei, şi că toate maicile, împreună cu preotul lor, fuseseră tăiate de turci, iar biserica şi chiliile arse. Când au ajuns acasă, 3 verişoare ale Stancăi, tot fete nemăritate, i-au povestit, cu lacrimi de bucurie în ochi, cum în aceeaşi noapte la tustrele li s-a arătat îngerul Domnului, care le-a poruncit să lase lumea şi să se facă mirese lui Hristos, împreună cu verişoara lor. Toate 4 n-au mai stat mult pe gânduri şi-au îmbrăcat haina îngerească a călugăriei, iar Stanca a primit la tundere numele de Suzana, de la care se trage numele de astăzi al mănăstirii. La anul 1740 monahia Suzana Arşicu reuşise să ridice câteva chilii şi o biserică de lemn cu hramul Sfântului Nicolae (6 decembrie).
Când sfinţii se pun de-a curmezişul. 100 de ani mai târziu, în anul 1840, la ridicarea unei alte biserici din piatră pe locul celei vechi, stareţa de atunci, monahia Suzana Albuleţ, a vrut să schimbe hramul bisericii, având în vedere iernile grele de la munte, şi să aleagă un alt patron spiritual, a cărui dată de prăznuire să fie în miezul verii, când toate se puteau procura mai lesne. Zis şi făcut, numai că voia oamenilor nu se poate defel împlini dacă sfinţii se pun de-a curmezişul! La ziua stabilită a praznicului, autorităţile, clerul şi oaspeţii de seamă porniţi spre mănăstire au fost surprinşi de o furtună nemaivăzută pe acele meleaguri. Teleajenul, turbat şi plin de spume, surpa malurile, dărâmând copaci şi rostogolind stânci! Puhoiul i-a înconjurat, i-a răsturnat de pe cai, luându-le bagajele, veşmintele, cărţile şi toate mirodeniile trebuitoare la sfinţirea noii biserici. În schimb, ei au scăpat cu toţii teferi, astfel că, o dată ajunşi la mănăstire, au făcut o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu şi au hotărât ca data hramului să rămână ca şi până atunci, 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae. În zorii zilei următoare au găsit toate bagajele şi veşmintele întregi şi nevătămate, astfel că sfinţirea noii biserici a putut avea loc!
O pajişte cu flori de câmp. Anii care s-au scurs de-atunci n-au fost deloc uşori. Asprimii vieţii de la munte şi lungimii iernilor li s-a adăugat şi faptul că mănăstirea se află într-un loc izolat, la câţiva kilometri buni de cea mai apropiată aşezare. Dar grija Bunului Dumnezeu şi ocrotirea Sf. Ierarh Nicolae au scos la liman chinovia de la poale de munte chiar şi atunci când totul părea pierdut. Multe monahii vrednice s-au perindat în timp la stăreţia Suzanei. Erau vremurile în care mănăstirile româneşti mai adăposteau între zidurile lor nu numai o aristocraţie a duhului, ci şi a culturii şi a educaţiei, rafinate în alambicurile de altădată ale familiilor şi şcolilor cu blazon. Stareţa Tomaida Perlea (1903-1916) era din familia celebrului dirijor de mai târziu, iar o verişoară de-a ei, Nathalia Perlea, fusese şi ea stareţă la Suzana, vreme de aproape patru decenii (1856-1893). Apoi, tot din neamul lor, au stăreţit maicile Verzea, Irina (1945-1949) şi nepoata ei, Filareta (1954-1967). Drumul până pe aceste coclauri era o aventură a răbdării, care se încheia bucolic, într-o mocăniţă ce abia îşi mai târa zilele, gâfâind printre dealuri şi mesteceni. În aceste locuri, în care singurul punct de legătură cu lumea era poştaşul care trecea cu şareta o dată pe săptămână, copiii veniţi în vacanţă învăţau despre îngeri, Dumnezeu şi Maica Domnului, iar învăţătorii lor se numeau după numele lor de monahi: Macarie, Irina, Isidora, Filareta, Magdalena, Veronica, Emilia, Antonina, Filomela, Serafima… O pajişte cu flori de câmp. Şi asta în vreme ce la Bucureşti comunismul sucea vieţi şi destine, sugrumând nobleţea şi aristocraţia unui neam cu agresivitatea şi mitocănia celor ce se cocoţaseră în iatacuri de voievozi.
Răscrucea veacului. De-a lungul anilor, mai mulţi ierarhi ai Bisericii au îndrăgit locurile vechii chinovii de la Valea Caprei. Antim Nica sau Roman Ialomiţeanul nu pregetau în a cerceta şi a îmblânzi viaţa aspră şi plină de lipsuri a maicilor de aici. Dar cel căruia i se datorează înfăţişarea de astăzi a Mănăstirii Suzana este Patriarhul Justinian Marina, care între ani 1965-1970 a deschis un amplu şantier de restaurare. În această perioadă mănăstirea a fost înzestrată cu toate cele necesare slujirii, viaţa maicilor uşurându-se mult prin introducerea apei curente, a canalizării şi a curentului electric. Atunci când o întrebi despre greutăţile acelor timpuri, stareţa de atunci şi de acum, Maica Stavroforă Singlitichia Marin, aflată în fruntea obştii încă din anul 1969, nu se plânge. „Viaţa de călugăr e o cale a nevoinţei şi a lipsurilor asumate de bună voie care nu se termină niciodată! Singură am ales-o acum 63 de ani când am îmbrăcat aici haina îngerească. Aşa că de ce să mă plâng? De ce ar fi mai uşor acum decât atunci? Am fost şi am rămas la răscrucea dintre veacuri!“. Privirea Maicii Singlitichia, ce trădează o fire severă cu ceilalţi, dar mai cu seamă cu sine, se îmblânzeşte o clipă atunci când alunecă peste şirul caselor proaspăt văruite, care sclipesc albe în soare, cu cerdacurile împodobite de muşcate roşii ce se revarsă în afară. Apoi, brusc, îşi recapătă asprimea şi mă somează: „Să scrii acolo că am primit un ajutor important de la domnul ministru Laurenţiu Tănase, secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor. Şi că Părintele Patriarh ne este tot timpul aproape. Şi că-i mulţumim!“. Când stareţa Mănăstirii Suzana îţi porunceşte, e lucru ştiut, nu ai cum să nu faci ascultare! Aşa că am scris, maică stareţă. Blagosloviţi!