EDITORIAL    – INIMA TA E PE ÎNĂLȚIMI

Cum să poţi vorbi, în cuvinte omeneşti, despre vocaţia, misiunea şi sensul de a fi ale unui preot? Ce înălţimi, ce adâncimi, ce taine! Muntele preoţiei îşi înalţă vârful spre tării, până dincolo de nori… Acolo, pe înălţimile care ating cerul, preotul îi întrece cu puterea sa pe îngeri, căci, de fiecare dată atunci când săvârşeşte Sfânta Liturghie, în mâinile sale de tină se aşază, neîntinat şi cu­minte, Dumnezeu. Ce cutremurătoare lecţie de smerenie! Acolo, pe înălţimile care ating cerul, nu s-a spus înge­rilor, ci preoţilor oameni: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi le­gate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dez­legate şi în cer“. De aceea, atunci când, aşezat în sca­unul duhovniciei, preotul iartă, de glasul său ascultă cu­tremuraţi îngerii. Acolo, pe înălţimile care ating cerul, cu fărâma lui alcătuită din trup şi suflet tremurător, preotul Îl po­­goară pe Dumnezeu pe pământ, ca să se sfinţească şi să se mân­tuiască dimpreună cu turma pe care o păstoreşte. Chiar dacă trece printre noi, înveşmântat în straie deo­sebitoare, inima preotului e pe înălţimi. Căci preoţia, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti“.
Şi-atunci, când toate acestea se împlinesc rotund într-o via­ţă de preot precum aceea a Părintelui Galeriu, a cărui inimă a fost şi a rămas pe înălţimi, de ce să ne mai mirăm că cerul răspunde pe potrivă? S-ar cuveni poate mai degrabă să ne întrebăm de ce oare o face atât de rar?