Românii şi Muntele Athos

În Sfântul Munte, la Schitul românesc Prodromu, o mână de călugări români duc mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu şi strădania lor, tradiţia domnitorilor români de odinioară, care au adus, prin vremi, ajutor şi mult bine pentru acest loc sfânt al Ortodoxiei. „Nici un alt popor pravoslavnic n-a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut Românii“ (Porfirie Uspenski, Istoria Athosului).

Legături străvechi
Legăturile românilor cu Atho­sul sunt atestate de izvoare cu mult înainte de întemeierea Prin­ci­patelor. Erau vremurile când păstorii vlahi îşi purtau turmele de oi sau cirezile de vite până sub zi­du­rile chinoviilor călugăreşti ale Sfân­tului Munte. Printr-un document scris de la anul 885, Împăratul Va­sile I Macedoneanul opreşte intra­rea păstorilor vlahi în Muntele Athos. Denumiri de locuri stau mărturie a trecerii vlahilor prin Sfântul Munte: Isvor, Caliţa, Catari. În documente de la anul 1142 ale Mă­năs­tirii Zografu găsim nume ca Ioan Vlahul ori Ştefan Mavrovlahul. Mănăstirii Cutlumuş i se mai spunea şi Lavră a Ţării Româneşti, nu numai datorită marelui număr de călugări români ce vieţuiau aici, ci şi faptului, păstrat prin tradiţie, că ar fi fost reîntemeiată în vea­cul al 14-lea de voievozii Ţării Româneşti. Pi­saniile străvechi de pe sfintele locaşuri, mul­ţi­mea hrisoavelor şi a însemnărilor păstrate pe manuscrise răspândite prin toate bi­blio­te­cile athonite, dovedesc cu prisosinţă nu nu­mai strânsa legătură dintre Ţările Ro­mâ­neşti şi Sfântul Munte, ci şi marea dărnicie şi evla­vie a românilor pentru aceste locuri. Prin strădania lor s-au reclădit multe mănăstiri athoni­te, s-au zugrăvit biserici, paraclise, trapeze, s-au ridicat ziduri de apărare, fântâni şi turnuri de ve­ghe, s-au înzestrat cu cărţi, cu odoare de preţ, cu ico­ane fe­re­cate în aur şi ar­gint, cu odăjdii şi epitafuri cu­sute în fir de aur şi împodobite cu pie­tre scumpe şi mărgăritare. Vor­bind despre arta bizantină, istoricul J. Stry­gowski nota: „Nu Muntele Athos a înrâurit Moldova, ci, dimpotrivă, cultura cea mare a acesteia, como­rile ei artistice, au influ­enţat în­treaga dezvoltare a artei atho­ni­te“.

„Călăuza“ Sfântului Munte
Chiliile de la Provata, Colciu, Sfân­tul Ipatie ori Schitul Lacu sunt toate oaze nu numai de linişte şi rugă, ci şi de simţire românească, aici nevoindu-se câţiva monahi români. În capul pinte­nului peninsulei athonite, asemeni unei că­lău­ze pe marea acestei vieţi, se află Schi­tul Pro­dro­mu – Înainte-mergătorul. Schitul este aşe­zat pe moşia Mănăstirii „Marea Lavră“. O tra­diţie spune că el a fost anunţat cu mult timp îna­inte, printr-o minune. Sf. Gri­gorie Pa­lama îm­preună cu ucenicul său Mar­cu aveau chi­lia în apropiere. Acesta din urmă, într-o zi a anu­lui 1337, a văzut în locul unde se ruga, la Vigla Ianicopole, un chip de fe­meie îmbră­cată în veş­minte scumpe, şe­zând pe un tron împă­ră­­tesc, înconjurată de sfinţi cuvioşi şi pă­rinţi care se închinau cu multă smerenie, precum şi cete de arhan­gheli şi îngeri care cântau şi tă­mâiau cu mi­res­me. Împărtăşind cele văzute Sfântului Grigorie Pa­lama, acesta a tăl­mă­cit întâmplarea astfel: „Fiule, vei şti că, în vre­mile ce vor urma, se va zidi aco­lo un locaş spre slava lui Dum­­ne­zeu şi a Maicii Sa­le, Pu­ru­rea Fe­cioa­­ra Maria şi spre lau­da cuvio­şi­lor pă­­rinţi ai Atho­su­lui, unde multe suflete se vor mântui, dacă vor păzi ca­nonul şi pravila lor, unirea şi dragostea întreolaltă“.
În veacul al 18-lea, pe locul unde este as­tăzi schitul se afla o chilie cunoscută mai târ­ziu sub numele de Ianicopole, la locul ce se chea­mă Smirna şi având o bisericuţă cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul“, re­zi­dită la 1794 de către monahul Iosif Hiotul. În 1800, Marea Lavră a vândut chilia şi bise­ri­ca duhovnicului Justin Moldoveanu, care a vie­­ţuit aici împreună cu doi ucenici mol­do­veni, Patapie şi Grigorie. În 1820, după moar­tea lui Justin, ucenicii săi dobândesc de la Ma­rea Lavră, prin mijlocirea Mitropolitului Ve­­nia­min al Moldovei, un înscris cu 13 artico­le prin care li se îngăduie prefacerea chiliei Pro­dro­mu în schit pentru călugării mol­do­veni. Re­voluţia eteriştilor de la 1821 i-a obli­gat pe cei doi să părăsească Muntele, de frica tur­ci­lor, plecând în Moldova. Hârtiile şi actele le-au lăsat în păstrarea Mănăstirii Neamţ. De abia la 22 iulie 1852, alţi doi călugări, Nifon şi Nec­ta­rie, având sprijinul scris al Dom­ni­to­ru­­lui Gri­gorie Ghica al Moldovei, au reuşit răs­cum­pă­rarea chiliei Ianicopole cu 7000 de lei.

Stareţul iubitor de carte
Obştea de astăzi a Schi­tului Prodromu duce o viaţă duhov­ni­ceas­că aleasă, sub îndrumarea stareţului Pe­­troniu Tănase, deo­po­­trivă om al rugăciunii şi iubitor de carte. Per­sonalitate recu­nos­cu­tă de întreg Mun­te­le Athos, Părintele Pe­tro­niu s-a născut în comuna Fărcaşa-Neamţ, în anul 1930, a absolvit Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti, după care a devenit stareţ al Mănăstirii Sla­ti­na. După 10 de ani de nevoinţă la Mă­năs­ti­rea Sihăstria, în anul 1978 se retrage la Mun­tele Athos. Aici a amenajat cu răbdare şi pricepere, o bibliotecă ce nu­mără în jur de 7000 de volume. Printre ele se află cărţi rare, ieşite de sub teascurile ve­chi­lor tiparniţe româneşti: Îndreptarea legii (1652), Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), Vieţile sfinţilor scrise de Mi­tropolitul Dosoftei (1682-1686), Cazania lui Varlaam (1643) şi Noul Tes­ta­ment de la Bălgrad (1648). Tot aici se află peste 200 de manuscrise în chirilică, având con­ţinut patris­tic, filocalic şi aghiografic. Mare iu­bitor de mu­zică psaltică, Părintele Petroniu a adunat pes­te 130 de manuscrise de muzi­că bise­ri­ceas­că, majoritatea apar­ţi­nând sec. al 19-lea, căci aici a func­ţio­nat între anii 1860-1890 o ves­­ti­tă şcoală de protopsalţi, con­­dusă de schi­monahul Nec­ta­rie Creţu. „Mo­nahul este ka­logheros (bă­­trân frumos) şi înger în trup. Dar şi omul po­căinţei“ – obiş­nuieşete să spu­nă Părintele Petroniu. „Sfântul Munte, ai cărui locuitori îşi au po­că­inţa drept îndeletnicire principală a vieţii, este firesc să se numească şi Muntele Pocăinţei. Pri­vind spre vârful său care se înalţă falnic spre cer, lucrătorii po­că­in­ţei se simt îndemnaţi să se înalţe tot mai sus pe calea de­să­vâr­şirii“.
Undeva, într-un loc curat, aflat parcă la capăt de lume, o mână de călugări români se roagă şi ne poartă în suflet, pe noi, cei aflaţi în mijlocul unei altfel de lumi, pe noi cei care, grăbiţi şi importanţi, trecem adeseori prin dreptul unei biserici uitând să ne facem semnul crucii. Şi poate că doar rugăciunile lor mai ţin în picioare lumea…