Românii şi Muntele Athos
Share

În Sfântul Munte, la Schitul românesc Prodromu, o mână de călugări români duc mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu şi strădania lor, tradiţia domnitorilor români de odinioară, care au adus, prin vremi, ajutor şi mult bine pentru acest loc sfânt al Ortodoxiei. „Nici un alt popor pravoslavnic n-a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut Românii“ (Porfirie Uspenski, Istoria Athosului).
Legături străvechi
Legăturile românilor cu Athosul sunt atestate de izvoare cu mult înainte de întemeierea Principatelor. Erau vremurile când păstorii vlahi îşi purtau turmele de oi sau cirezile de vite până sub zidurile chinoviilor călugăreşti ale Sfântului Munte. Printr-un document scris de la anul 885, Împăratul Vasile I Macedoneanul opreşte intrarea păstorilor vlahi în Muntele Athos. Denumiri de locuri stau mărturie a trecerii vlahilor prin Sfântul Munte: Isvor, Caliţa, Catari. În documente de la anul 1142 ale Mănăstirii Zografu găsim nume ca Ioan Vlahul ori Ştefan Mavrovlahul. Mănăstirii Cutlumuş i se mai spunea şi Lavră a Ţării Româneşti, nu numai datorită marelui număr de călugări români ce vieţuiau aici, ci şi faptului, păstrat prin tradiţie, că ar fi fost reîntemeiată în veacul al 14-lea de voievozii Ţării Româneşti. Pisaniile străvechi de pe sfintele locaşuri, mulţimea hrisoavelor şi a însemnărilor păstrate pe manuscrise răspândite prin toate bibliotecile athonite, dovedesc cu prisosinţă nu numai strânsa legătură dintre Ţările Româneşti şi Sfântul Munte, ci şi marea dărnicie şi evlavie a românilor pentru aceste locuri. Prin strădania lor s-au reclădit multe mănăstiri athonite, s-au zugrăvit biserici, paraclise, trapeze, s-au ridicat ziduri de apărare, fântâni şi turnuri de veghe, s-au înzestrat cu cărţi, cu odoare de preţ, cu icoane ferecate în aur şi argint, cu odăjdii şi epitafuri cusute în fir de aur şi împodobite cu pietre scumpe şi mărgăritare. Vorbind despre arta bizantină, istoricul J. Strygowski nota: „Nu Muntele Athos a înrâurit Moldova, ci, dimpotrivă, cultura cea mare a acesteia, comorile ei artistice, au influenţat întreaga dezvoltare a artei athonite“.
„Călăuza“ Sfântului Munte
Chiliile de la Provata, Colciu, Sfântul Ipatie ori Schitul Lacu sunt toate oaze nu numai de linişte şi rugă, ci şi de simţire românească, aici nevoindu-se câţiva monahi români. În capul pintenului peninsulei athonite, asemeni unei călăuze pe marea acestei vieţi, se află Schitul Prodromu – Înainte-mergătorul. Schitul este aşezat pe moşia Mănăstirii „Marea Lavră“. O tradiţie spune că el a fost anunţat cu mult timp înainte, printr-o minune. Sf. Grigorie Palama împreună cu ucenicul său Marcu aveau chilia în apropiere. Acesta din urmă, într-o zi a anului 1337, a văzut în locul unde se ruga, la Vigla Ianicopole, un chip de femeie îmbrăcată în veşminte scumpe, şezând pe un tron împărătesc, înconjurată de sfinţi cuvioşi şi părinţi care se închinau cu multă smerenie, precum şi cete de arhangheli şi îngeri care cântau şi tămâiau cu miresme. Împărtăşind cele văzute Sfântului Grigorie Palama, acesta a tălmăcit întâmplarea astfel: „Fiule, vei şti că, în vremile ce vor urma, se va zidi acolo un locaş spre slava lui Dumnezeu şi a Maicii Sale, Pururea Fecioara Maria şi spre lauda cuvioşilor părinţi ai Athosului, unde multe suflete se vor mântui, dacă vor păzi canonul şi pravila lor, unirea şi dragostea întreolaltă“.
În veacul al 18-lea, pe locul unde este astăzi schitul se afla o chilie cunoscută mai târziu sub numele de Ianicopole, la locul ce se cheamă Smirna şi având o bisericuţă cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul“, rezidită la 1794 de către monahul Iosif Hiotul. În 1800, Marea Lavră a vândut chilia şi biserica duhovnicului Justin Moldoveanu, care a vieţuit aici împreună cu doi ucenici moldoveni, Patapie şi Grigorie. În 1820, după moartea lui Justin, ucenicii săi dobândesc de la Marea Lavră, prin mijlocirea Mitropolitului Veniamin al Moldovei, un înscris cu 13 articole prin care li se îngăduie prefacerea chiliei Prodromu în schit pentru călugării moldoveni. Revoluţia eteriştilor de la 1821 i-a obligat pe cei doi să părăsească Muntele, de frica turcilor, plecând în Moldova. Hârtiile şi actele le-au lăsat în păstrarea Mănăstirii Neamţ. De abia la 22 iulie 1852, alţi doi călugări, Nifon şi Nectarie, având sprijinul scris al Domnitorului Grigorie Ghica al Moldovei, au reuşit răscumpărarea chiliei Ianicopole cu 7000 de lei.
Stareţul iubitor de carte
Obştea de astăzi a Schitului Prodromu duce o viaţă duhovnicească aleasă, sub îndrumarea stareţului Petroniu Tănase, deopotrivă om al rugăciunii şi iubitor de carte. Personalitate recunoscută de întreg Muntele Athos, Părintele Petroniu s-a născut în comuna Fărcaşa-Neamţ, în anul 1930, a absolvit Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti, după care a devenit stareţ al Mănăstirii Slatina. După 10 de ani de nevoinţă la Mănăstirea Sihăstria, în anul 1978 se retrage la Muntele Athos. Aici a amenajat cu răbdare şi pricepere, o bibliotecă ce numără în jur de 7000 de volume. Printre ele se află cărţi rare, ieşite de sub teascurile vechilor tiparniţe româneşti: Îndreptarea legii (1652), Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), Vieţile sfinţilor scrise de Mitropolitul Dosoftei (1682-1686), Cazania lui Varlaam (1643) şi Noul Testament de la Bălgrad (1648). Tot aici se află peste 200 de manuscrise în chirilică, având conţinut patristic, filocalic şi aghiografic. Mare iubitor de muzică psaltică, Părintele Petroniu a adunat peste 130 de manuscrise de muzică bisericească, majoritatea aparţinând sec. al 19-lea, căci aici a funcţionat între anii 1860-1890 o vestită şcoală de protopsalţi, condusă de schimonahul Nectarie Creţu. „Monahul este kalogheros (bătrân frumos) şi înger în trup. Dar şi omul pocăinţei“ – obişnuieşete să spună Părintele Petroniu. „Sfântul Munte, ai cărui locuitori îşi au pocăinţa drept îndeletnicire principală a vieţii, este firesc să se numească şi Muntele Pocăinţei. Privind spre vârful său care se înalţă falnic spre cer, lucrătorii pocăinţei se simt îndemnaţi să se înalţe tot mai sus pe calea desăvârşirii“.
Undeva, într-un loc curat, aflat parcă la capăt de lume, o mână de călugări români se roagă şi ne poartă în suflet, pe noi, cei aflaţi în mijlocul unei altfel de lumi, pe noi cei care, grăbiţi şi importanţi, trecem adeseori prin dreptul unei biserici uitând să ne facem semnul crucii. Şi poate că doar rugăciunile lor mai ţin în picioare lumea…