LOADING

Type to search

Cristian TABĂRĂ: Palma şi mângâierile Sfântului Nicolae

Share

Miroase deja a colaci şi a vin, în ciuda faptului că mai este încă mult până la sfârşitul Postului Naşterii Domnului. E abia începutul lui decembrie, dar e praznic mare, fiindcă Biserica Ortodoxă din toată lumea aduce cinstire Sfântului Nicolae, iubit, dar şi temut, făcător de minuni, dar şi pălmuitor al păcatului şi păcătoşilor. Şi cum mulţi îi poartă numele şi-l au drept patron spiritual, pluteşte în aerul rece al iernii aroma unor petreceri. O fi bine, însă? O fi, oare, marele sfânt mulţumit că, în numele lui, credincioşii ar putea să încalce Postul? Nu ne-am alege, oare, cu o palmă de la Sfântul Nicolae? Ar putea, însă, Nicolae să ne pălmuiască, din moment ce mulţi cred că el nu e decât un personaj mitologic?

 

Ei bine, dragilor, Sfântul Ierarh Ni­colae nu este deloc un personaj mitolo­gic. El a fost, după cum vedeţi, unul din vlădicii Bisericii noastre: a fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, în Asia Mică. A trăit ca voi şi ca mine, dar a ştiut mult mai bine ca mine să ţină poruncile lui Dum­ne­zeu şi învăţăturile Sale, ajungând să păstorească sufletele creştinilor secolului 4, într-o vreme tul­burată pentru Biserică. Ieşită de sub pri­goa­nă, Biserica creştină s-a extins cu mare repeziciune, învăţăturile ei căpătând uneori adăugiri şi interpretări greşite, date tocmai de către creş­tinii zeloşi, cum ar fi Arie, şi care erau pri­cină de aprigă ruptură între credincioşi şi între teologi. Văzând atâta tulburare între supuşii săi, împăratul Constantin cel Mare a poruncit ca învăţaţii şi marii trăitori creştini să se adune în aşa-numitele sinoade, în care să lămurească adevarata învăţătură dumnezeiască, aşa cum a fost ea lăsată de Mântuitor, nu răstălmăci­tă de oameni. La primul sinod, cel de la Niceea, din anul 325, învăţătura greşită a episcopului Arie a fost combătuta cu mult zel de către teologii rămaşi în litera Bibliei şi a Tradiţiei, între care şi arhiepiscopul Nicolae. Atât de puter­nic a argumentat Nicolae şi atât de încăpăţânat a fost Arie încât, îngrijorat de ruptura care se putea face în Biserică, viitorul sfânt i-a dat ereticului o palmă zdravănă, în plin sinod. Năucitul Arie n-a înţeles, însă, nimic, iar Biserica a fost nevoită să se lepede de el şi de învăţătura lui, condamnată prin  ho­tă­râre sinodală.
De la palma Sfântului Ni­co­lae a rămas obiceiul ca, în 5 decembrie (ajunul praznicului), ce­lor neascultători să li se dea o joar­dă în semn de avertisment. Dar, v-aţi întrebat vreodată de ce în colindele româneşti se cântă, în plină iarnă, despre florile dal­be, flori de măr, sau despre mă­ruţ, mărgăritar? Ce măr ar putea face în decembrie flori dalbe? De ce tocmai măr, de ce tocmai flori? Pen­tru că bătrânii noştri ştiau de la bă­trânii lor ca acea joardă a Sfân­tului Ni­co­lae trebuie să fie una de măr, iar da­că aceasta, pusă în apă, va înflori până de Naşterea Domnului, în­seam­nă că sfân­tul a mijlocit pentru ier­ta­rea celui că­ruia i-a dăruit crenguţa flori dalbe. Încercaţi, dar, şi vedeţi ce vrednicie aţi avut în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, măsurată de marele ierarh Nicolae!
Dar vrednicul arhiepiscop al Mirelor Lichiei a avut măsura lucrurilor atât de bună, încât a ştiut că după mustrare se cere mângâiere şi că încercările vieţii pot fi pentru unii prea apăsătoare. A dăruit mult săracilor, a liniştit pe întristaţi, a vindecat cu putere de la Dumnezeu pe bolnavi, arătând lumii slava Tatălui ceresc. A rămas în seama ierarhului Nicolae o poveste adevărată, dure­roa­să şi miş­că­toare, care nu se deosebeşte cu ni­mic de cele din zilele noas­tre, deşi s-a pe­trecut în secolul 4. Zic cei vechi că, într-o zi, a aflat Nicolae despre un tată din cetatea Mira care, de durere că nu are zestre suficientă să-şi mărite cu cinste fiicele, plănuia să le ia zilele şi apoi să se omoare, ca nu cumva fetele sale să fie nevoite să ajungă batjocura bărbaţilor avuţi. Mişcat de durerea tatălui şi îngrijorat de soarta fetelor şi a bătrânului, Nicolae a poruncit slugilor sale să ia câteva pungi cu galbeni şi să le strecoare în casa familiei aceleia, în taină, aşa încât să nu se ştie de unde vin banii, şi să se împiedice o gro­ză­vie. Iar dacă mai târziu s-a aflat, a fost pentru că slugile au vestit lumii ce fel de om a fost acela care i-a dat o palmă grea rătăcitului Arie. Dar s-a aflat numai după ce Dumnezeu l-a che­mat la El, în 6 decembrie 340 sau 343, pe ar­hi­episcopul a cărui palmă a dăruit, după împrejurare, mustrare sau mân­gâiere.
Fie ca noi înşine să ne îndreptăm într-atât încât Sfântul Mare Ierarh Nicolae să găsească de bine să ne mângâie mai mult şi să ne mustre mai puţin. Voi cum simţiţi că ar face Sfântul acum, dacă am fi faţă în faţă cu el?