LOADING

Type to search

O pogorâre la Iad

O pogorâre la Iad

Share

A fost profesoară de filozofie în viaţa „de dinainte“, fiind decăzută din treaptă, după ce a afirmat public că materia nu poate fi o formă superioară de organizare. A fost apoi paznic, bibliotecar în Galaţi şi mai tot timpul supravegheată de Securitate („doar pentru a mai fi un dosar în plus“, spune Maica). Apropiindu-se de Biserică, a fost  atrasă de latura filantropică, umblând prin canale după aurolaci în numele asociaţiilor Sf. Macrina şi Sf. Stelian, din Bucureşti. Călugărită pe seama Mănăstirii Christiana, în prezent este stareţă la Mănăstirea Jitianu, de lângă Craiova. Maica Siluana Vlad bate acum şcolile, spitalele şi puşcăriile Olteniei, în căutare de suflete pe care să le poată salva. Acum redăm numai interviul cu Maica Siluana, urmând ca în numărul din ianuarie să vă prezentăm mărturisirile unor violatori, criminali sau satanişti, făcute în scris Maicii. Documente cu adevărat incendiare, despre cum se pot schimba nişte oameni aflaţi dincolo de limita dezumanizării, a violenţei şi a păcatului.

 

… Am să vă spun direct ce mă doare: faptul că fenomenul „copiii străzii“ nu poate fi stopat. El este cultivat de cercuri înalte, aproa­pe oculte. Mai mult nu pot să vă spun.
Pentru bănci de organe, pentru pedofilie, pentru ce?
Pentru toate, şi mai mult decât atât. Îmi plân­geau copilaşii în braţe, povestindu-mi la ce lucruri sunt supuşi. N-am reuşit niciodată să ajung la acei „domni“, care îi spălau, îi hră­neau şi apoi făceau toate ororile cu ei. Pe vremea aceea nici nu eram călugăriţă… De fapt, eu nu consider că am avut vocaţie monahală, în sens mistic. Dar cuvântul Sf. Siluan m-a întă­rit: „Călugărul să se roage pentru lume. Iar cel care nu poate asta, să slujeas­că la milostenie, la opera filantropică“. Aici mă simt eu împlini­tă ca monahie.
Cum aţi ajuns la Craiova?
Cu ajutorul Mitropolitului Teofan, care ştiindu-mi preocupările sociale şi misionare, m-a chemat în Arhiepiscopia Craiovei, să continui ceea ce am început la Bucureşti. Aici am găsit altă situaţie: copiii străzii erau mult mai puţini, şi există şi un Centru pentru ei bine organizat. Am observat însă că mulţi părinţi veneau cu copiii pro­blemă în căutarea unui sfat. Aşa am ajuns în şcoli, apoi în închisori, în spitale. Tot timpul începeam câte un Proiect, dar Dumnezeu îl „deturna“ şi ieşea altceva. Tot ceea ce se întâmplă cu noi ţine de darul disponibilităţii. Este o bucurie să vezi încotro adie vântul, şi tu să-ţi întinzi pânzele şi să mergi chiar într-acolo.
Ce faceţi concret în cadrul Arhiepiscopiei Craiovei?
În cadrul „Centrului de formare şi consiliere Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“ consiliem de la copii de grădiniţă la mămicile lor care au probleme, sau chiar educatoarele, şi până la copii din şcoala generală sau liceu. Aici răspundem solicitărilor ve­nite din partea profesorilor de Religie sau din partea unor diriginţi. Suntem 4 persoa­ne, special pregătite pentru activitatea de consiliere, prin studiile de asistenţă socială, psihopedagogie etc.
Aveţi şi cazuri grave?
Nu vă vine să credeţi câte sunt! Enorm de multe! În primul rând, sunt co­piii abuzaţi de proprii părinţi. Emo­ţionant este să vezi unii dintre foştii copii cu pro­bleme cum sunt astăzi asistenţi sociali. Nu puteau depăşi trauma co­pi­lă­riei decât aju­tân­du-i pe alţii. Însă majoritatea victimelor simt la maturitate ne­voia să facă ce­ea ce li s-a făcut lor.
Atunci cum rămâne cu cre­din­ţa poporului nostru? Este numai o cifră de recensământ?
Acest popor român (incontestabil creştin şi or­todox) s-a născut totuşi dintr-o mare violenţă. Fe­meile dace n-au ieşit cu pâine şi cu sare în faţa băr­baţilor romani sau a populaţiilor migratoare. Toată violenţa istoriei s-a adunat în străfundurile fiin­ţei noastre. De acolo ies şi acele josnice fraze: „Afa­ră ungurii, jos ţiganii“ etc. Acestea sunt spai­me­le noastre de popor chinuit, şi care nu a întors ce­lălalt obraz, cum ne-a îndemnat adâncul nostru ortodox. Acest adânc poate fi văzut în mul­ţi­mea oamenilor care vin cu atâta evlavie la biserică.
Bine, dar şi dintre aceştia sunt monştrii care abu­zează sexual copiii! Nu este o mare făţărnicie la mijloc?
Din cauza acestei nefericite întrebări mă aflu şi eu aici. Ţineţi cont de faptul că şi Sf. Pavel spu­nea: nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l vreau. Noi suntem cu toţii, cumva, schi­zo­fre­nici, adică avem două feţe ale personalităţii. Mai precis, avem o umbră, cum zicea Jung. Şi această umbră nu este creştinată. Noi, în vremurile din urmă, ne-am creştinat la suprafaţă, am construit virtuţile cu pu­ţină energie, cea care ră­mâ­nea neprinsă în patimi. Pă­rin­tele Rafail Noica observă că Dumnezeu îngăduie asta acum, adică vărsarea aces­­tei „drojdii“. Eu am vă­zut asta în mine, cum se manifestă. Vine câteodată o mânie care este, cred, a „bâtului“ meu, Gheorghe, stră-străbunicul meu, care era un om foarte mâ­nios. Când vine, eu ştiu şi-i spun: „Bâtule, du-te de aici, ce ai cu mine?“. Bineînţeles, că nu este el ca persoană, ci este acel păcat care apasă până la a şaptea spiţă.
Să revenim la copiii agresaţi…
Da, vine deunăzi un tânăr la mine şi-mi spune: „Maică, am bănuiala că sunt homosexual. Dacă este aşa, eu mă sinucid! Aş vrea să ştiu de unde-mi vine asta“. Am apelat şi eu la psihanali­za lui Freud, care nu a văzut nimic din marea taină a lui Dumnezeu în om, dar care a descris mecanis­mele psihice de profunzime, numindu-le cu termeni medicali. Noi nu trebuie să dispreţium asta, pentru că vrăjmaşul e cult, inteligent, are me­tode de investigaţie. L-am întrebat şi eu pe tânăr: „Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit?“. „Da“, răspunde el. „Şi părintele ce ţi-a spus?“, întreb eu. „Să nu mă mai gândesc la asta“. Sfat parţial bun, pentru că eu nu ştiu să alung gândul acesta, şi alte asemnea, cu numele lui Hristos. Cum să alungi un gând ca acesta numai cu gândurile tale? Te uiţi la televizor, mai vorbeşti cu mama, şi? Evident că nu se vindecă.
Care este soluţia?
Soluţia poate fi chiar ştiinţa lumii moderne, a psihoterapeuţilor. Aceştia caută în memoria pacientului trauma care îl împinge la această obsesie. Aşa afli că au fost agresaţi în copilărie. Exact aşa era şi cu tânărul acesta. Agresorul era chiar un vecin, care are acum vreo 50 de ani.
Maică, micul ecran este plin de filme în care reacţii­le nefireşti, violente ale adul­ţilor sunt puse pe seama unor traume ale copilăriei. Nu este cam exa­gerat?
Deloc, nu ştiţi câte se în­tâmplă… De obicei, co­pi­lul uită, din cauza groazei, ceea ce i s-a întâmplat. Poa­te păstra numai câteva sec­venţe din întâmplare, ca pe ceva ciudat. Când creşte şi apar primele impulsuri erotice, ele se îndreaptă greşit. La fete, va exista înclinarea spre prostituţie, înregistrându-se tendinţa de autodistrugere, simţind că nu sunt cu­rate. Am un joc cu nişte pie­tricele: unele curate pe am­bele feţe, unele curate nu­mai pe o faţă, altele fiind ca murdare de noroi. Întotdeauna, copiii agresaţi sexual aleg pietrele murdare. „Seamănă cu mine“, zic aceştia. Multe cazuri de abuzuri am descope­rit aşa. Tânărul de care vă vorbeam este plin de ură acum, dar şi de frică faţă de agresor. Tre­buie să-şi convertească ura în iertare, dar asta este cel mai greu.
Cum pot face faţă duhovnicii noştri unor astfel de cazuri?
Gândindu-se că în locul acelui tânăr, spre exem­plu, ar fi fost copilul lor. Duhovnicul este is­pitit să dea un canon, apoi să-l lase pe Dum­ne­zeu să lucreze. Şi asta este mare lucru, dar spaima din glasul unui penitent ar trebui să-l facă foarte atent. Şi chiar să-l citească pe Jung, dacă trebuie!
Cum se învaţă comunicarea în sânul Bisericii Ortodoxe din Oltenia?
Prin seminarii, prin cursuri. Chiar le spuneam unor seminarişti că vor prinde vremea când vor veni la ei Vasilică şi Gigel, să-i căsătorească. Dacă Sta­tul nu le-o interzice!?! Unul dintre ei îmi răs­punde cu superficialitate: „Le zic: ptiu, drace!“, „Da, răspund, dar ai pierdut două suflete!“. Trebuie căutată în permanenţă rana din sufletul omului. Fiecare are câte o rană!
De unde aveţi ştiinţa de a-i învăţa şi pe ceilalţi metodele comunicării?
Există cursuri de „formare de formatori“, adică învăţarea comunicării şi medierea conflictelor, pentru că oamenii nu mai ştiu să comunice între ei. Răutatea omenească a ajuns dincolo de orice limite şi oamenii raţionali încearcă să găsească metode psihologice de a tempera ceea ce odinioară frica de Dum­ne­zeu, dragostea de aproapele sau ru­şinea de părinţi ne făceau să ne ţinem instinctele în frâu. Oamenii inventează metode „identic naturale“, ca brânza de soia, să zicem, cu un comportament firesc. Noi nu mai suntem fireşti, naturali. Există deci metode prin care doi oameni care se urăsc ajung să convie­ţu­ias­că în linişte, mergând pe ideea că un conflict le-ar atrage pierderi amân­durora. În acest postmodernism nu mai exis­tă frică de ni­mic. Căzând toate restricţiile tra­diţionale, violenţa care este în noi, acum se răsfrânge în afară. Eu m-a format la AidRom, prin nişte cursuri ţinute de profesori din şcoala ameri­cană.
Ce legătură are această şcoală „de import“ cu realităţile româneşti?
Are într-un fel, că este o şcoală creştină, aşa cum nu sunt şcolile europene (germană, fran­ceză), care sunt strict umaniste, deci mult mai atee. Dar aceste cursuri te puneau în situaţia de a asculta omul îndurerat. Ştiam că asta trebuie să fac şi eu. Dar cre­dinţa mi-a sugerat faptul că toţi suntem bolnavi de mân­gâiere.
Cine sunt interlocutorii Dvs.?
Multă lume care are întrebări: preoţi tineri, studenţi şi semina­rişti, elevi din toate clasele etc. Ei învaţă aceste metode şi apoi devin gru­puri de suport.
Cu ce bani duceţi acest Centru?
Cu foarte puţini bani. Mai nou, facem proiecte pe care le finan­ţează organisme creştine intrena­ţionale, cum ar fi World Vision. În rest, eu am pensia mea, celelalte maici sunt voluntare.
Aţi scris primul manual pentru tinerele preotese. Ce le învăţaţi să facă, de fapt?
De multe ori, preotesele au timp liber. Dar unele trebuie să mai şi câştige un ban. Mitropolitul s-a gândit la ele ca la nişte asistenţi sociali. Mai exact, ajutoare pentru asistenţii sociali de la protoierii. Ei bine, preotesele din parohii sunt capetele de pod ale asistenţei sociale desfăşurate prin organismele bisericeşti.
În loc de concluzii?
În activitatea noastră, mare lucru nu este să vorbeşti, ci să asculţi. Când vine la tine un om viciat de păcat, constaţi că demult a încetat să se poarte omeneşte, adică să-şi asume prin cuvânt viaţa sa. Cuvintele lui erau înju­rături, onomatopee, vorbe de ocară, de doi bani… Toată existenţa lui, toate trăirile lui nu erau deloc formulate, nu şi le „povestea“, nu şi le numea deloc. Or, nenumind ceva, acel ceva nu există. De aceea şi la spovedanie trebuie să spunem limpede cuvântul care defineşte un păcat; trebuie să-l numim ca să-l dezrădăcinăm. Ascultarea aceasta a noastră are capacitatea să-l facă pe om să fie aşa cum este el, să intre în posesia sa. Numai aşa simte nevoia să se schimbe!