LOADING

Type to search

O dramă în sudul Basarabiei

O dramă în sudul Basarabiei

Share

L-am întâlnit pe părintele Nicolae Asargiu într-un loc nu tocmai plăcut, la spitalul „Sf. Ioan“ din Bucureşti. Era trist, suferinţa i se vedea pe faţă, nici nu ne-a recunoscut, avea o stare de somnolenţă, din cauza medicamen­te­lor sau poate a stresului. Şi totuşi ne-a primit cu căldură. A început să ne vorbească despre mama lui…

 

– Nici nu am putut să mă iert cu mama… A murit în februarie. M-a aşteptat tare mult. Eram unicul dintre fraţi care nu am putut să vin la ea. A întrebat mereu de mine, îşi făcea griji. Din cauza interdicţiei de a intra în ţară, din cauza vamelor, am întârziat, doar o zi… Eu totdeauna eram ocupat. S-a dus de necaz, sărmana!
– Când aţi mai revenit acasă după aceasta?
– După înmormântarea mamei am mers la Reni şi am depus o cerere la administraţie pentru a mă întoarce la tatăl meu (87 ani), care stă la pat şi la fraţi. Le-am explicat că era totuşi vorba de mama mea, de cea care mi-a dat via­ţă. Am crezut că m-au înţeles.
Se împlineau 40 de zile de la decesul ma­mei. Am plecat la vama de la Reni şi le-am ce­rut celor de acolo permisiunea de a ajunge acasă, însă am fost nevoit să mă întorc înapoi, nu a avut nici un efect. Până la urmă am ajuns la Reni, ocolind vama, şi am încercat să le explic că vreau să fiu cu ai mei la paraclisul de 40 de zile al mamei. Atunci am fost arestat şi închis.
– În ce condiţii a fost ţinut un preot român în Ucraina?
– Am trăit 3 zile de coşmar. Aveam în faţă un hol lung, întunecos. Stăteam într-o cameră umedă şi rece, pe un pat dintr-o plasă de fier, pusă direct pe ciment. Nu am putut să dorm toată noaptea de frig. Apa era nepotabilă, ru­ginită. În semn de protest, nu am mâncat 3 zile, după care a fost nevoie de intervenţia me­dicului.
M-au pus să semnez tot felul de acte. Am refuzat, invocând că nu semnez decât atunci când mă văd li­ber. M-au acuzat că nu respect drep­turile omului, la care am avut curajul să le reproşez că dacă cineva nu respectă drepturile omu­lui, aceia sunt chiar ei.
– Cum mai rezistaţi, cum mai faceţi faţă re­presiunilor?
– Când mă arestau înainte credeam întotdeuna că scap; acum, însă, nu ştiu ce mi-a ve­nit să cred că nu o să mai scap niciodată de ei. Dar nu pot să renunţ. Am prea multe de făcut. Sunt numit misionar al Mitropoliei Basarabiei în sud. Credeam că până acum ridicam biseri­ca, am muncit mult pentru aceasta, adunasem toate materialele. Acum au început să se piar­dă. Temelia bisericii, pe care am descope­rit-o împreună cu oamenii din sat, nu se mai înalţă.
– Creştinii v-au susţinut?
– Pentru creştini a fost o sărbătoare ziua când au început lucrările pentru descoperirea temeliilor. Toţi lucrau cu sufletul, cu inima. O bă­trână a ţinut piatra de altar la ea în grădină şi a avut grijă de ea ca de ceva absolut sacru. Toţi simţeau că biserica dinamitată trebuie re­înălţată. Ei, creştinii, ştiu că trebuie să rezist. Din păcate, autorităţile ucrainiene au tendinţa să distrugă tot ce e românesc. I-a speriat faptul că începe zidirea. Nu bănuiam nimic, m-au luat prin surprindere şi m-au arestat.
Aveam grijă de copiii de la gră­diniţă. Le-am cum­părat cărbuni ca să se încăl­zeas­că iarna, am aranjat să mănânce de două ori pe zi. Duminică – copiii au făcut serbarea de „Adio grădiniţă“. M-am bucurat împreună cu ei, plecau la şcoală. Luni – m-au arestat, plecam în închisoare.
– Veneau anadolienii la biserică?
– Foarte mulţi. Făceam împreună slujbe pe temelia bisericii, în templul cel mai mare a lui Dumnezeu, sub cerul liber. De asemeni, făceam slujbe cu mai mulţi preoţi, rugăciuni pentru ploaie, pe hotarul dintre sate. Acum sunt des­părţit de consătenii mei. Sunt departe de ei, dar mereu cu gândul acasă.
Liga Tinerilor Români de Pretutindei.