Nu ştiu cum naiba se face, dar nu pot să scap de toată mizeria asta din limbajul meu. Mă trezesc de dimineaţă cu nervi, doar gândindu-mă că începe o nouă zi amărâtă, şi-mi vine să înjur. Sau poate nu chiar să înjur, dar măcar o mică porcărie tot îmi vine să spun. Ceva de tipul „fir-ar a dracului de viaţă“, un mărunţiş care nu înseamnă ni­mic, dar care mă ajută să mă descarc pe moment şi să ies în stradă fără nevoia de a sări la gâ­tul cuiva. Şi mai pretind că-s un tip educat! Tâm­penii! Nu-s decât un isteric oarecare într-o lume isterică, pornită pe harţă pentru orice şi în care sudalma şi blestemul sunt la ordinea zi­lei. În Bucureşti aud frecvent un salut comun, prie­tenos şi chiar amabil: „Ce dracu’ mai faci?“. Îţi este adresat cu zâmbetul pe buze, aşa că involuntar zâmbeşti înapoi şi răspunzi cu căldură: „Bine, tu ce mă-ta mai faci?“. Şi, uite-aşa, so­cializarea deviată face punţi între oameni şi va­lorile se strâmbă într-atât încât până şi apre­cie­rile la adresa celorlalţi includ adjective peiorative. Românii spun despre cel deş­tept că „e dat dracu’“ sau că „e dat în mă-sa“, şi nimeni nu mai bagă de seamă aberaţia. S-a născut şi o pudibonderie a ce­lor care se vor credincioşi şi care nu ştiu cum ar putea să înjure fără cuvinte murdare. Bună­oa­ră, auzi des formule substitute de tipul „Dă-l în puii mei“ sau „Ce pana mea“, care se vor de­cente şi în acelaşi timp suculente, şi care fac parte din limbajul curent, cu acceptul înţelegător al celor stilaţi. Ba chiar şi mediul monahal cu­noaşte formule care au fost deturnate din expresii laice de dojană, cum ar fi „Mânca-te-ar Raiul!“. Sună bine să-i doreşti cuiva un loc în Rai, în sensul în care folosea expresia Părintele Cleopa, dar îm­brăcarea acestei urări în formă de dojană nu este tocmai teolo­gică, deşi există umor de com­promis şi în mediile teologice. Însă crema com­pro­misului cu teologia şi credinţa îl repre­zin­tă alăturarea dintre începutul unei înjurături şi numele Dom­nului, într-o şugubeaţă formulă care ar vrea să arate că cel care tocmai s-a pornit să blesteme şi-a descoperit brusc credin­ţa şi s-a ruşinat pentru gândurile murdare: „Ce p…, Doamne iartă-mă!“. Minunat, ce naiba să zic!
Nu-i aşa că înjurăturile din acest mic articol v-au scandalizat? Nu-i aşa că asemenea vorbe n-au ce căuta într-o revistă despre cre­din­ţă şi că un articol scris de un teolog nu poate conţine măscări? Nu-i aşa că Tabără şi-a pierdut minţile? Sau poate şi-a dat arama pe faţă?
Dar să nu fim farisei, zic. N-am făcut decât să vorbesc aşa cum o facem mai toţi zi de zi, fără să observăm cât de des îl invocăm pe cel ne­curat şi cât de mici suntem, de cele mai multe ori. Între blestemele prin care Părinţii din pustiu îl dojeneau şi îl goneau de diavol şi sudalmele noastre cotidiene nu încape comparaţie. Între supărarea lor duhovnicească şi umorile noastre răutăcioase nu există ni­mic comun. În realitate, ne-am îndepărtat mult de vorba dreap­tă şi gândul bun şi am făcut ca necura­tul să se insinueze în viaţa noastră în aproape fie­care propoziţie. Şi n-am făcut decât să pomenesc cele mai uşoare vorbe grele pe care le arun­căm zilnic înspre cei din jur. Câte nu se spun despre mamă, despre neam, despre vii şi morţi, de­spre Dumnezeu şi sfinţi… Mai bine să spu­nem: „Doamne, IARTĂ-NE!“.