Cristian TABĂRĂ: Ce…, Doamne iartă-mă!
Share

Nu ştiu cum naiba se face, dar nu pot să scap de toată mizeria asta din limbajul meu. Mă trezesc de dimineaţă cu nervi, doar gândindu-mă că începe o nouă zi amărâtă, şi-mi vine să înjur. Sau poate nu chiar să înjur, dar măcar o mică porcărie tot îmi vine să spun. Ceva de tipul „fir-ar a dracului de viaţă“, un mărunţiş care nu înseamnă nimic, dar care mă ajută să mă descarc pe moment şi să ies în stradă fără nevoia de a sări la gâtul cuiva. Şi mai pretind că-s un tip educat! Tâmpenii! Nu-s decât un isteric oarecare într-o lume isterică, pornită pe harţă pentru orice şi în care sudalma şi blestemul sunt la ordinea zilei. În Bucureşti aud frecvent un salut comun, prietenos şi chiar amabil: „Ce dracu’ mai faci?“. Îţi este adresat cu zâmbetul pe buze, aşa că involuntar zâmbeşti înapoi şi răspunzi cu căldură: „Bine, tu ce mă-ta mai faci?“. Şi, uite-aşa, socializarea deviată face punţi între oameni şi valorile se strâmbă într-atât încât până şi aprecierile la adresa celorlalţi includ adjective peiorative. Românii spun despre cel deştept că „e dat dracu’“ sau că „e dat în mă-sa“, şi nimeni nu mai bagă de seamă aberaţia. S-a născut şi o pudibonderie a celor care se vor credincioşi şi care nu ştiu cum ar putea să înjure fără cuvinte murdare. Bunăoară, auzi des formule substitute de tipul „Dă-l în puii mei“ sau „Ce pana mea“, care se vor decente şi în acelaşi timp suculente, şi care fac parte din limbajul curent, cu acceptul înţelegător al celor stilaţi. Ba chiar şi mediul monahal cunoaşte formule care au fost deturnate din expresii laice de dojană, cum ar fi „Mânca-te-ar Raiul!“. Sună bine să-i doreşti cuiva un loc în Rai, în sensul în care folosea expresia Părintele Cleopa, dar îmbrăcarea acestei urări în formă de dojană nu este tocmai teologică, deşi există umor de compromis şi în mediile teologice. Însă crema compromisului cu teologia şi credinţa îl reprezintă alăturarea dintre începutul unei înjurături şi numele Domnului, într-o şugubeaţă formulă care ar vrea să arate că cel care tocmai s-a pornit să blesteme şi-a descoperit brusc credinţa şi s-a ruşinat pentru gândurile murdare: „Ce p…, Doamne iartă-mă!“. Minunat, ce naiba să zic!
Nu-i aşa că înjurăturile din acest mic articol v-au scandalizat? Nu-i aşa că asemenea vorbe n-au ce căuta într-o revistă despre credinţă şi că un articol scris de un teolog nu poate conţine măscări? Nu-i aşa că Tabără şi-a pierdut minţile? Sau poate şi-a dat arama pe faţă?
Dar să nu fim farisei, zic. N-am făcut decât să vorbesc aşa cum o facem mai toţi zi de zi, fără să observăm cât de des îl invocăm pe cel necurat şi cât de mici suntem, de cele mai multe ori. Între blestemele prin care Părinţii din pustiu îl dojeneau şi îl goneau de diavol şi sudalmele noastre cotidiene nu încape comparaţie. Între supărarea lor duhovnicească şi umorile noastre răutăcioase nu există nimic comun. În realitate, ne-am îndepărtat mult de vorba dreaptă şi gândul bun şi am făcut ca necuratul să se insinueze în viaţa noastră în aproape fiecare propoziţie. Şi n-am făcut decât să pomenesc cele mai uşoare vorbe grele pe care le aruncăm zilnic înspre cei din jur. Câte nu se spun despre mamă, despre neam, despre vii şi morţi, despre Dumnezeu şi sfinţi… Mai bine să spunem: „Doamne, IARTĂ-NE!“.