LOADING

Type to search

Pustnicul zăpezilor

Pustnicul zăpezilor

Share

Ultimul sihastru autentic din România e şi cel mai aproape de ceruri: la 1800 m altitu­dine, în inima pădurii de la Lampa Mică, pe Masivul Postăvaru, unde zăpada zăboveşte opt luni pe an. Totul e nemişcat în jur, peisajul e splendid, dar liniştea pustietăţii te înfioară. E o linişte în­ge­­mănată cu veşnicia, unde zgomotele par îngăduite doar cu binecuvântarea divinităţii. Aerul înălţi­milor e tare, prea tare. Îţi răscoleşte plămânii, iar în corp simţi o rezonanţă stranie, venită şi din măruntaiele muntelui, dar şi din cer. Doar zbârnâitul surd al cablului îngheţat de la tele­ca­bină şi rafalele de vânt care spulberă neaua te fac conştient că nici aici timpul nu stă pe loc, deşi ziua pare mult mai lungă. Aşadar, în această pustietate a ales un călugar să se roage şi să se nevoiască întru mân­tuire. Îl cunosc toţi salvamontiştii şi pădurarii zonei, dar şi cei ce lucrează sezonier la tele­cabină. Câteodată, ei văd cum un punct negru suie culmile înzăpezite, ca o furnică, sau ca o nalucă a pă­du­rii. În cele mai ciudate şi inacce­sibile locuri, în care doar jivinele pădurii sau păsările pot a­jun­ge, salvamontiştii îl văd pe omul lui Dumnezeu îngenuncheat, cu palmele încleştate a rugă. E duhovnicul munţilor, e poate ulti­mul pustnic al României…

 

Nebun întru Hristos?
Pe părintele Onufrie l-am întâlnit într-o dimineaţă geroasă pe Muntele Postăvaru. E înalt, bi­ne făcut şi are o barbă mare, ca de cânepă. Deşi în putere, se sprijină într-un băţ lung, ase­mănător bâtelor ciobăneşti. E îmbrăcat în negru, peste rasa monahală având o scurtă de lână, iar în picioare bocanci grei, cu talpa groasă cât un strat de asfalt. Aspectul neîngrijit, barba săl­batică şi băţul din mână creionează o imagine parcă nepotrivită pentru secolul 21. E chiar de înţeles sperietura unor turişti, mai neduşi la biserică, atunci când, la circa 2000 de metri altitudine, dau nas în nas cu monahul. Masiv, înalt de aproape 2 metri, părintele aduce cu Rasputin, iar ne­gli­jenţa sa vestimentară îi sporeşte aerul apa­rent fioros. Faptul că turiştii zgomotoşi se ţin departe îl bucură pe părinte, care are nevoie de li­niş­te, chiar dacă uneori o plăteşte scump, simţind dis­preţul oamenilor. E calea urmată de acei „nebuni întru Hristos“ rămaşi celebri în Rusia, care, spre a-şi înfrânge mândria de sine, pre­ferau să sufere dispreţul public, săvârşind cele mai ne­o­biş­nuite fapte. Părintele are ochi pă­trunzători, cu o sticlire cumplită şi aproape tăioasă, dar dreap­­tă, dureros de dreaptă. Oricât ar părea de ciudat, când se uită la tine, te simţi mic şi păcătos… „Să mergem la chilie!“ – mi-a spus sec ieromona­hul Onufrie. Onufrie, cu u şi ie, nu Ono­frei.

Coliba de lângă Poiana Doamnei
Cu omul lui Dum­nezeu înainte, am luat nămeţii şi viscolul pieptiş. „Nu aveţi cum să vă rătăciţi la întoarcere, dacă ţineţi drumul ăsta înapoi“, a încercat să mă încurajeze părintele. Am trecut de Sal­va­mont şi de ce a rămas din cabana Cristianu Mare, după incendiul de anul trecut. Pe drum, care devenea din ce în ce mai dificil, mii de întrebări îmi sfredeleau mintea, dar efortul mă împiedica să vorbesc, abia ţinând pasul după pustnic. Când am ajuns la un indicator pe care scria Drumul Lupului-Ruia-Roşu, m-a încurajat din nou: „No, de aci mai avem puţin“. Puţinul ăsta a însemnat încă vreo 30 de minute de mers. După ce am trecut de cele două stânci din Poiana Doamnei, cam la 2 kilometri în ini­ma pădurii, ne-a întâmpinat o cruce mare din lemn, după care se putea observa o bisericuţă ca din basmele cu pitici. Frânt de oboseală, m-am trântit pe un scaun în refugiul pustnicului – o chilioară de dimensiuni liliputane. S-a lăsat din nou o tăcere adâncă. Ochii măsurau chilia: câteva icoane, un tablou al părintelui Cleopa, pe o scoarţă ţărănească atârnată pe pereţii din lemn. O sobiţă din teracotă, două scaune şi un motan jucăuş întregeau decorul sărăcăcios. Două lămpi şi câteva cărţi de rugăciuni… Pentru mine, li­niştea devenea apă­sătoare, drept care, cu vocea gâtuită, m-am apucat să-l des­cos pe pustnic…

Cărarea călugăriei
„Am 52 de ani şi de vreo 7-8 ani, da­că le-am ţinut bine socoteala, stau aici. Sunt iero­monahul Onufrie Ioan, cu me­tania la Mănăstirea Cernica, unde am vie­ţuit 25 de ani. Acolo, Prea Sfintitul Roman m-a căluga­rit într-o noapte, şi tot el mi-a dat preo­ţia. De tânăr mi-am dorit să fiu călugar. M-am născut la Cluj, dintr-un tată român, Ion, şi o mamă rusoaică, Glicheria, care se cunoscuseră în timpul războiului. N-am decât 8 clase şi o şcoală profesională de 2 ani. Am vrut să iau calea mănăs­tirii mai de tânar, dar n-am apucat decât pe la 20 de ani, căci după moartea părinţilor am avut grijă de sora mea mai mică“, povesteşte părintele cu greu, semn că sihăstria l-a învăţat nu numai să tacă, dar chiar şi să uite să vorbească. „Mi-a plăcut la Cernica, dar înainte de Revoluţie veneau securişti, făceau chefuri la stăreţie, se tăiau pe ascuns viţei, ştiţi cum era… Erau prea multe ispite, ştrandul – aproape, şi scrie la carte că poţi să pleci dacă eşti ispitit, ca să îţi găseşti locul. După 20 şi ceva de ani de mănăstire, am putut primi bine­cuvântarea să plec“. După lungi peregrinări, părintele Onufrie a stat un an la o stână, la Ruia, la poalele Muntelui Postăvaru, de care s-a îndrăgostit. A găsit un refugiu părăsit, în care a stat 2 ani, dar acesta a luat foc de la o candelă aprinsă. „Am rămas cu haina de pe mine, dar în 2 săptămâni mi-am făcut chilia asta. Locul l-am ales după izvorul de lângă el, pentru că spunea părintele Cleopa că trebuie să fie în apropierea unui izvor, că fără mâncare poţi trăi, dar fără apă, nu“.  Dea­supra colibei, părintele a ridicat un mic paraclis, în care însă nu ţine slujbe, ci doar se roagă pe timp de vară.

La taifas cu animalele
Deşi peisajul este mirific, viaţa este grea, dar părintele nu se plânge. „Câteodată, zăpada e de 3 metri şi trebuie să fac tunel ca să ies. Dacă nu apar timp de vreo lună-două, mai vin cei de la Salvamont, să vadă ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frică. Vine o vulpe, dar o alun­gă cotoiul asta… Mai vin vreo două ciute… Chiar lângă chilie, mai încolo, e bârlogul unui urs. Acum hibernează, dar vara îi mai dau câte un colţ de pâine şi îi vorbesc, aşa, ca unui om… Îmi place mult pădurea şi o ştiu mai bine decât pădurarii… De plictisit, nu mă plictisesc niciodată. Am de făcut cele 12 canoane, rugăciunile. Eram prin pădure odată şi m-am întâlnit cu 3 vânători. «Singur, părinte?», au zis ei. «Nu, taică». «Dar unde e fratele?», m-au întrebat ei, iar io am arătat în sus… Niciodată nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“. E convins că tot Dum­ne­zeu i-a rânduit şi numele de călugarie, mai ales după ce a aflat că şi Sfântul Onufrie a trăit tot în pustie şi a avut o barbă până la pământ. Părintele coboară rar, poate doar de 3-4 ori pe an, în cazuri excepţionale, pentru a face dez­legări sau molitfe. În schimb, pe timp de vară, trec destui curioşi. Au venit de la Suceava, din toată ţara, ba chiar şi un preot din Chişinau, Vasile. Una din credincioase, Ana Buca, a ve­nit până acum de 5 ori sus, la părinte, deşi are 87 de ani. Pe toţi oaspeţii el îi primeşte cu dragoste, dacă vin pentru un sfat.

„N-am ce căuta în lume“
Tot credincioşii îi mai aduc de mâncare, ceva gaz şi lumânări. Rar, pentru că nu pot ajun­ge lesne la el. În rest, pustnicul se multumeşte cu ceaiuri, ciuperci, zmeură, mure, măceşe, adu­nate din timpul verii. „Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă aşa o rândui. Nici nu ştiţi ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ţi conştienti­zezi păcatele, să admiri creaţia Lui, de aici, de sus. Jos e corupţie mare, care a intrat până şi în Biserică. Aud că se fac hirotonii pe bani, că la călugări le fac legitimaţii, de parcă Sfinţii Apos­toli au avut legitimaţii, iar haina ţi-o poate lua cineva după ce ai depus voturile! Călugării au maşini personale, calculatoare, se vinde mi­rul, se fac vrăjitorii… Aici, dacă e nevoie, fac li­turghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume…“ Cu mo­des­tia călugărului, părintele Onufrie nu vrea să fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vieţuitor“…