Teologia este unul din acele do­menii care se bazează pe acumulare: de învăţături, de citate, de dogme, de tră­i­re, de practică, de experienţă… Fie că vrei să slujeşti, fie că vrei să propovăduieşti, fie că vrei să te dedici ascezei, fie că vrei să pre­dai, trebuie să stu­di­ezi mult. Iar în teologie ai, slavă Domnului, ce­ studia! De la Sfânta Scriptură şi scrierile patristice şi până la Loss­ky, Evdokimov, Meyen­dorff  sau Hausherr e cale lungă şi 2000 de ani de scriitură creş­tină, pe care cel ce caută adevărul şi erudiţia trebuie să le parcurgă cu multă trudă. Astfel, cum să nu cazi în admiraţia celui care are pe raftul bibliotecii Filocaliile sau colecţia Migne, alături de colecţia PSB (Părinţi şi scriitori bise­riceşti) şi de Patericuri? Cum să nu te înclini în faţa celui care citează din Biblie şi face tri­miteri grele la autori mari precum Berdiaev sau Stăniloae?
De altfel, cine, oare, în teologia româ­neas­­că, ar îndrăzni să recunoască faptul că l-a omis pe Părintele Stăniloae? Cine, oare, ar îndrăzni să admită că nu a citit Filocaliile sau că nu a parcurs integral textul Sfintei Scrip­turi? În teologia românească TOATă LU­MEA l-a citit pe Stăniloae, TOŢI cunosc Bi­blia şi Filocaliile şi nu e unul care să nu fie convins de valoarea Părintelui Profesor Stă­ni­loae pentru Ortodoxie. Dar, dacă cineva ar avea curiozitatea unui sondaj aprofundat, ar constata că nu e chiar aşa. O parte importantă a absolvenţilor, a clerului sau a studen­ţimii nu a văzut deloc interiorul vreunei lucrări a lui Stăniloae, nu a citit integral Scrip­tura şi nu ştie ce conţin Filocaliile. Ştiu cât de gravă este această afirmaţie. Îi rog, însă, pe profesorii din şcolile teologice să nu se su­pere şi să cerceteze cu sinceritate şi răs­pun­dere situaţia şi să vadă câţi studenţi ştiu ce e cu Dogmatica, Ascetica sau Mistica la ni­vel universitar. Îi rog şi pe monahi să nu se scandalizeze şi să vadă câţi dintre ei au citit Filocaliile sau câţi ştiu măcar în câte volume au fost editate. Îi rog şi pe credincioşii cârcotaşi să nu se grabească să râdă în barbă, pentru că nici ei n-au citit integral Biblia.
Desigur, mulţi vor spune că teologia nu începe şi nu se termină cu Părintele  Stăni­loae. Şi au dreptate! Dar Dumitru Stăniloae este un reper al teologiei ortodoxe, iar omi­terea lui este impardonabilă. Lucrul acesta este ştiut, însă, de toată lumea şi tocmai de aceea marele profesor a devenit pentru teo­logie ceea ce Eminescu a devenit pentru lite­ra­tură: un stindard fluturat cu legitimă mândrie în toate ocaziile, pe care, însă, puţini mai au răbdare să îl citească. Acelaşi lucru este pe cale să se întâmple şi cu Părintele Ga­leriu, numele celor doi teologi fiind tot mai des invocate  cu diferite prilejuri şi ris­când să fie uza­te şi golite de semnificaţii, pre­cum hiturile radio. Din păcate, goana du­pă falsa erudiţie şi făţărnicia unora încurajează o atitudine „oficială“ Stăniloae, un fel de „political corectness“ american, conform că­reia toată lumea teologică trebuie să şi-l pună la butonieră pe bietul Părinte Stăniloae, fie că îi cunoaşte opera, fie că nu. Iar mai simplu este să nu.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu merită, însă, aşa ceva. Este un savant şi un gânditor mult prea mare şi prea profund pentru ca faima lui să slujească la completarea falsei erudiţii a unora, iar opera lui teologică este mult prea valoroasă pentru a nu fi citită şi însuşită cum se cuvine.
Cerându-mi iertare pentru maniera directă de înfăţişare a opiniilor mele, îi rog pe toţi cei care s-au simţit ofensaţi de aceste rânduri să se cerceteze cu sinceritate în inimi şi să fie încredinţaţi că nu mi-am dorit decât să contribui la normalizarea unei situaţii incorecte. România lui 2004 are nevoie de teologi cu adevărat eru­diţi şi nefăţarnici. Ne ajung nenumăraţii politicieni semidocţi şi farisei.