Mânăstirea Bacikovo: perla gruzină a Munţilor Rodopi

Balcanii…

Cândva, un teolog mărturisea că starea lui duhovnicească lasă de dorit la Paris, însă, în Bal­cani, se simte în largul său. Balcanii – atât de huliţii Balcani! Balcanii – ce rezistă încă prin zeci de mii de biserici ortodoxe, asemenea unor făclii străfulgerate de harul dumnezeiesc la Sfânta Liturghie. Balcanii – gravitând în jurul Sfântului Munte, Ţara Maicii Domnului, locul în care monahii priveghează, închinându-se Dum­nezeului Celui Adevărat, de Care se leapădă astăzi o Europă tot mai păgână! Balcanii – copilul orfan al Bizanţului, a cărui is­to­rie zbuciumată ne mai dă fiori şi astăzi. Pri­veşti în jur: la Mănăstirea Rila, vechiul turn poar­tă ca o pecete stema Moldovei; catape­teas­ma bisericii acele­iaşi mănăstiri are încrustate două steme înge­mănate – ale Valahiei şi Mol­do­vei. De la Sofia, în drum spre Vraţa, la Mă­năs­tirea Kre­mikovski, se află portretul votiv al dom­nitorului valah Radu cel Mare, alături de ce­le ale soţiei şi copiilor săi. Aici, doi dintre fiii săi se odihnesc întru Domnul. Voievodul valah avea să mai construiască pe Valea Timocului, în scurta lui domnie (1495-1508), încă 10 mănăstiri, aflate astăzi aproape în rui­nă. Despre faimo­sul târg al Dii-ului (Vi­din) şi despre „sta­tul in­de­pendent“ timo­cean, recunos­cut de însuşi împă­ra­tul Na­poleon din in­te­rese politice, s-a vor­bit în Oltenia mul­tă vre­me. Lu­cru­ri­le cum­părate de la „Dii“ s-au păs­trat în casele românilor până când, gene­ra­ţiile mai recente au început să le scoată afară, spu­nând că sunt „de pe vremea lui Pazvante Chio­ru“. Le­gen­da­rul per­so­naj, po­me­nit ade­sea, era, de fapt, fiul unor ro­mâni ti­mo­ceni tre­cuţi la cre­dinţa musul­ma­nă din mo­tive „de afa­ceri“. Osman Paz­­van­­toglu (Paz­van­te Chio­ru) ajun­ge paşă al Vidinului după ce îşi dovedeşte mai întâi lo­ialitatea faţă de imperiul turcesc în câ­te­va bătălii, în care îşi pierde un ochi. În anul 1801, Pa­şa Paz­vantoglu je­fuieşte, împreună cu mer­cenarii săi, oraşul Craiova, ajungând chiar  până în păr­ţi­le sudice ale Moldovei, după care se va în­toar­ce cu prăzi bogate în statul său „in­de­pen­dent“, nu înainte însă de a solicita dom­ni­torului fanariot Con­stantin Ipsilanti, tot în acel an, un episcop orto­dox român pentru „statul“ său…

Un episcop bulgar îl hirotoneşte ierodiacon pe Sfântul Calinic de la Cernica

Mănăstirea Kapinovo, de lângă orăşelul Sf. Ele­na, din Bulgaria, îl are trecut în pomelnicul egumenilor săi pe Stoica Vladislavov, cel ce a­vea să ajungă episcop al Vraţei. Cum Vraţa de­ran­ja „preznestrovia“ lui Pazvante Chioru, afla­tă în plină expansiune, episcopul este nevoit să se refugieze în nordul Dunării, stabilindu-se în cele din urmă la Bucureşti. Osman Pazvanto­glu, „trădat“ de francezi (care aveau nevoie de Tur­cia, din pricina războiului cu Rusia), moare pe da­ta de 31 ianuarie 1807, se pare otrăvit de me­­­dicul evreu al oraşului, „agent secret“, în slujba sultanului. Episcopul Sofronie de Vraţa (Stoica Vladislavov – fostul egumen al Mănăstirii Kapino­vo) desfăşoară o activitate culturală deo­se­­bită la Bucureşti, fiind socotit creatorul limbii bul­gare moderne, limbă în care scrie şi traduce din limbile greacă şi slavonă. Primul roman au­to­­biografic al literaturii bulgare este Viaţa şi pă­ti­mirile pă­că­to­su­lui Sofronie. Se mută la Hristos după ce petrece mai mulţi ani în Mă­năs­tirea Măr­cuţa, în anul 1813. Acesta este anul în care Sfân­tul Calinic de la Cernica este hiro­tonit preot, după ce în anul 1808 epis­­copul din sudul Dunării îl hi­ro­tonise ierodia­con. Aşa se face că mulţi bulgari, cinstind pe Sfântul Sofronie de Vraţa, arată o evlavie deo­sebită şi către Sfân­tul Calinic.

Mănăstirea Bacikovo – o ctitorie gruzină

Mănăstirea cea mai îndrăgită, în egală mă­sură, de ortodocşii gruzini, bulgari şi greci este Mănăstirea Bacikovo din sudul Bulgariei. Mă­năstirea ar trebui să prezinte interes mai mare şi în ortodoxia românească, înaintaşii noştri nu­mărându-se, se pare, printre ctitori.
Aşezată la sud de Plovdiv (30 de km), la mă­năstire se ajun­ge trecând prin oră­şelul Ase­novgrad, considerat „polul Or­todoxiei“ într-o Bulgarie vitregită de vremuri. Ase­nov­gradul are pes­te 40 de biserici şi paraclise, iar în 10 dintre acestea se slujeşte zilnic Sfânta Liturghie. Cu cei 40 000 de locuitori ai săi, oraşul se află cu mult înaintea Sofiei şi Plovdivului în ce­ea ce priveşte via­ţa duhov­ni­ceas­că. Mulţi pun aceas­ta pe sea­ma icoanei făcătoa­rei de minuni a Maicii Dom­­­nului de la Ba­ci­kovo, cu care se fac de câteva ori pe an procesiuni de la mă­năstire până la bise­ri­cile din oraş. Icoa­na este o donaţie gru­zină din sec. 13. Pisa­nia de pe icoa­nă datea­ză din 1311, iar în­­ce­putul ei, scris în lim­ba gruzină, pe fere­că­tură, glăsuieşte astfel: „Fe­re­ca­tu-s-a această sfân­tă icoană a Prea­sfintei Năs­că­­toare de Dum­ne­zeu, în Petrikon, de către doi fraţi din provincia Tao (Gru­zia), fiii lui Ig­na­tie…“ Cum unei mă­năs­tiri gruzi­ne (vezi Iviro­nul) nu-i stă bine cu o icoană a Maicii Dom­nu­lui făcă­toa­re de minuni decât la poartă – icoana Mai­cii Domnului de la Bacikovo, ori­unde a fost aşe­zată, nu a vrut să ră­­mână decât la intrarea în biserică, în pro­na­os. Coa­da pelerinilor în faţa sfin­tei icoane se în­tin­de dincolo de prid­vor, chiar şi în zilele obişnuite.
Mă­năs­tirea Baci­kovo, a doua ca importanţă din Bulgaria, datează din anul 1083 şi este ctitoria  ge­ne­­ra­lului bizantin de origi­ne geor­gi­ană Grigorie Ba­ku­riani. Fiind vorba de mă­năs­tirea comandantului oştirii impe­riale, aceas­ta pri­meşte moşii întinse, până în apro­pi­erea  Sa­lonicului. O dată cu extin­de­rea ţara­tu­lui bul­gar în Ro­dopi (1344), Mă­năs­tirea Ba­ci­kovo adaugă alături de cei 50 de monahi geor­gieni şi monahi de neam bulgar. În nartexul pa­raclisului funerar, lângă por­tretele ctitorilor geor­gieni (gen. Grigo­rie Bakuriani şi fratele său Apasie), este pictat acum şi ţarul bulgar Ivan Alexandru. Aici s-a retras marele patriarh Eftimie, din capitala ţaratului ro­mâ­no-bulgar Veliko Tîrnovo, după că­de­rea  acesteia în mâinile turcilor. Mănăstirea este dis­trusă de către turci în sec. 16, împreună cu alte 218 de biserici şi 33 de mănăstiri din zonă. Din vechea ctitorie s-a mai păstrat doar paraclisul amintit mai sus. În anul 1601 se re­constru­ieş­te trapeza mănăstirii, iar în 1604 biserica mare, a Adormirii Maicii Domnului. În anul 1643 bi­se­­ri­ca şi trapeza sunt pictate de meşteri iscusiţi. Por­tretele votive ale noilor ctitori dez­văluie două personaje enig­matice, iden­ti­fi­cate de unii cer­ce­tători ca fiind Banul Gheorghe Craiovescu şi fiul său Con­stantin. „Expulzat“ din Valahia, acesta pribegeşte la sud de Dunăre, unde deţinea mari proprietăţi. Chiar şi picturile filoso­fi­lor antici din trapeză, realizate în manierea celor din mănăs­ti­rile mol­do­vene, tot în aceiaşi pe­rioa­dă, par a conduce la concluzia că este vorba de doi ctitori nord-dunăreni, care au tocmit pictori cunoscuţi mai dinainte. Biserica Sfântul Nicolae este ridi­cată în perioa­da renaşterii bulgare, în anul 1837, şi este pictată de către renumitul Zaharia Zografu.

„Moldova“ din Rodopi

În apropierea mănăstirii se află un sat cu un nume surprinzător: Moldova. Numele satului a fost împrumutat de la Mănăstirea „Sfân­ta Pa­ra­scheva de la Moldova“, aflată în apro­pi­ere, dis­trusă în mai multe rânduri de către turci. Mai sus de „Moldova“ se află satul Gor­no­slav, unde slu­jeşte părin­tele Ivalin Slavov, năs­cut în România. Părintele mai liturghiseşte şi în satul Dolnoslav, ce are doar 40 de su­flete. Litur­ghia se ţine mai des în satul Gor­no­slav, aici vieţuind 70 de suflete. Pă­rin­tele ar dori să mijlocească ve­nirea unor mo­nahi din Ro­mânia în mă­năs­tirile părăsite din Bulgaria. „Ar fi o mână de aju­tor, iar plata ar fi de la Dum­ne­zeu“.