LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul II, nr. 11 (16) Noiembrie 2004

Lumea Credintei, anul II, nr. 11 (16) Noiembrie 2004

Share

EDITORIAL    –  SĂ FI AJUNS POLITEȚEA O POSIBILĂ FORMĂ A MÂNTUIRII?

Românii au un instinct al disimulării foarte bine pus la punct. Siliţi să jucăm teatru în aproape orice context public, pe vremea comuniştilor, ni s-a dezvoltat simţul disimulării, al nesincerităţii, al făţărniciei. Regimul ateu a pierit, dar obiceiurile i-au supravieţuit. Mai ales cele proaste. Care s-au mutat – unele din ele – şi în spa­ţiul credinţei. Astfel, am ajuns să avem, după 1989, o gră­ma­dă de cenzori – voluntari şi neîntrebaţi de nimeni – ai cre­din­ţei străbune, aproape în genul politrucilor de odinioară, care au ajuns (numai ei ştiu cum!) în posesia adevărului ab­so­lut. Te caută insinuant la doctrină, te cenzurează la trăirea credinţei tale, îţi vânează actul de botez sau te contorizează la ajunări şi bătut mătănii. Duşmanii lor? Catolicii, sectele, masonii, ungurii, intelectualii, NATO şi UE, o „anumită parte a presei”, evreimea, new-age. Măsura lor? Evlavia declarată a semenului lor, afişată, scoasă la mezat.
Din ce în ce mai puţini creştini fac apel la o formă neutră de existenţă colectivă: politeţea. Privită ca un substitut in­te­li­gent şi pragmatic al lipsei de dragoste, al neputinţei de a iubi cu toptanul, politeţea face totuşi raporturile umane su­portabile. Politeţea evită „profetismul” de 2 lei, „mesia­nis­mul“ de colţ de stradă, sau rigorismul în nişte norme a căror ori­gi­ne nici măcar nu o mai cunoaştem. Politeţea este, într-un fel, recu­noaş­terea socială a unui eşec: acela al coman­da­men­tului su­prem de a-ţi iubi duşmanul. Dar, de vreme ce nu poţi să-l iubeşti, măcar nu-i face viaţa imposibilă. Fii măcar po­li­ti­cos! Fii măcar bine crescut! Se vede treaba că pentru unii din­tre creştinii noştri aceasta este porunca cel mai greu de înde­plinit…
În consecinţă: visez la fermitatea politicoasă a unei or­to­doxii ne­com­plexate.