A fost odată, la Maglavit… (I)
Share

Mai mulţi cititori ne-au scris în ultima vreme cu rugămintea de a primi lămuriri asupra controversatului „fenomen de la Maglavit”, ale cărui ecouri încă nu s-au stins după 70 de ani. Având în vedere că spre sfârşitul acestui an se împlineşte şi un deceniu de la moartea ciobanului Petrache Lupu (1907-1994), ne-am hotărât să prezentăm cazul în Lumea credinţei, mai ales pentru cititorii mai tineri, care sunt în mare măsură dezinformaţi asupra lui, ba chiar derutaţi de exploatarea senzaţionalistă a întregii poveşti de către presa postdecembristă. Desigur, nu este căderea noastră să ne pronunţăm decisiv asupra autenticităţii mistice sau legitimităţii teologice a faptelor petrecute atunci: au făcut-o alţii mai autorizaţi, atât la vremea respectivă, cât şi mai târziu, iar Biserica însăşi nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Prin urmare, noi nu vom face decât o prezentare de tip strict informativ, fără „interpretări” şi „verdicte”. În acest număr vom expune cadrul general al cazului, pentru ca în numărul viitor să-l lăsăm să vorbească pe Petrache Lupu însuşi, publicând părţile esenţiale ale predicii pe care obişnuia s-o rostească în faţa mulţimilor (şi care cuprinde atât relatarea „întâmplărilor” neobişnuite prin care a trecut, cât şi „mesajul” cu tentă profetică şi moralizatoare pe care acesta mărturisea a-l fi primit de la „Moşul”).
Cioban analfabet, multă vreme surd şi gângav, sărac lipit, dar de o mare curăţenie sufletească, Petre (Petrache) Lupu a fost considerat de mulţi o icoană pitorească a simplităţii, a „sărăciei cu duhul”. S-a spus că el ar fi fost o întruchipare a cuvântului apostolic: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să le strice pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 28-29). Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorât Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în cîteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366). Cum se vede, între altele, din şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1935, însuşi Patriarhul Miron Cristea era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezând cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă.
După şirul de teofanii (arătări ale lui Dumnezeu) de care mărturisea a fi avut parte în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vorbirea i s-a limpezit, iar unele mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. S-a vorbit, de altfel, şi de alte „semne şi arătări” ce l-ar fi însoţit în timpul cuvântării. Cert este că mulţimile, cutremurate, îl venerau aproape ca pe un sfânt (uneori a şi fost numit „Sfântul de la Maglavit”). Maglavitul a devenit pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar urmările sale în plan religios şi social n-au putut fi estompate decât de instaurarea comunismului ateu (regim sub care Petrache Lupu a fost întemniţat fără nici un temei).
Petrache Lupu n-a vrut să comunice de la început „mesajul”, jenat (mutatis mutandis, ca Moise odinioară) de simplitatea şi neputinţele lui omeneşti, ba chiar convins că lumea o să râdă de el. Şi lumea ar fi râs, desigur, mai mult decât a făcut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că, dintr-o dată şi inexplicabil, „mutul vorbea”!
Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de nebunie, a unui dereglaj psihic. Fenomenul a fost însă temeinic studiat din punct de vedere pozitivist, iar o comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat integritatea psihică. În cartea pe care n-a întârziat s-o publice (Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes-ul (din pespectiva observaţiei ştiinţifice), a ţinut să scoată în evidenţă nu numai faptul că Petrache Lupu „e mult mai normal decât mulţi dintre noi”, ci şi pe acela că ciobanul de la Maglavit „e de o dezinteresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mănăstire”.
Din punct de vedere teologic, două sunt poziţiile ce s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică: cea favorabilă fenomenului, a părintelui D. Stăniloae (a se vedea „Încercare despre teofanii”, în vol. Ortodoxie şi românism din 1939), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin M. Urzică (a se vedea „Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, redactat în anii ‘40, dar tipărit abia în 1993). În mare, cititorul are de optat între a da credit teologului Dumitru Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului Urzică Mihail (1902-1988), amândoi tineri la vremea aceea…
Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde, din nefericire, în tragediile istorice care au urmat: în 1941, generalul Antonescu l-a trimis pe front, spre îmbărbătarea oştirii (ciobanul, deşi se supusese, cică i-ar fi zis, în limbajul lui frust: „Eu îţi zic: noi vom pierde războiul. Ruşii vor veni şi vor trece mai departe”), iar comuniştii, care l-au executat pe Antonescu în 1946, îl vor vârî şi pe el în închisoare.
Cum a început totul şi ce avea de comunicat ciobanul Petrache Lupu se va vedea, în numărul viitor, din propriile lui cuvinte.