Mai mulţi cititori ne-au scris în ultima vreme cu rugămintea de a primi lămuriri asupra controversatului „fenomen de la Maglavit”, ale cărui ecouri încă nu s-au stins după 70 de ani. Având în vedere că spre sfârşitul acestui an se împlineşte şi un deceniu de la moartea ciobanului Petrache Lupu (1907-1994), ne-am hotărât să prezentăm cazul în Lumea credinţei, mai ales pentru cititorii mai tineri, care sunt în mare măsură dezinformaţi asupra lui, ba chiar derutaţi de exploatarea senza­ţionalistă a întregii poveşti de către presa postdecembristă. Desigur, nu este căderea noastră să ne pronunţăm decisiv asupra autenticităţii mistice sau legitimităţii teologice a faptelor petrecute atunci: au făcut-o alţii mai autorizaţi, atât la vremea respectivă, cât şi mai târziu, iar Biserica însăşi nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Prin urmare, noi nu vom face decât o prezentare de tip strict informativ, fără „interpretări” şi „verdicte”. În acest număr vom expune cadrul general al cazului, pentru ca în numărul viitor să-l lăsăm să vorbească pe Petrache Lupu însuşi, publicând părţile esenţiale ale pre­dicii pe care obişnuia s-o rostească în faţa mulţimilor (şi care cuprinde atât relatarea „întâmplărilor” neobişnuite prin care a trecut, cât şi „mesajul” cu tentă profetică şi moralizatoare pe care acesta mărturisea a-l fi primit de la „Moşul”).

Cioban analfabet, multă vreme surd şi gângav, sărac lipit, dar de o mare cu­ră­ţe­nie sufletească, Petre (Petrache) Lupu a fost con­siderat de mulţi o icoa­nă pitorească a sim­pli­tăţii, a „sărăciei cu du­hul”. S-a spus că el ar fi fost o întruchipare a cu­vân­tului apostolic: „Dum­ne­zeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să le strice pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 28-29). Un Ga­la Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorât Dum­nezeu între oi şi ciobani? Dar asta e pre­dilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie mi­los­tiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bu­colice a unui biet cioban şi să dea în cîteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este proce­du­ra Lui milenară şi necon­te­nită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366). Cum se vede, între altele, din şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1935, în­suşi Patriarhul Miron Cris­tea era înclinat să ia lu­cru­rile în serios, aşezând ca­zul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă.
După şirul de teofanii (arătări ale lui Dum­ne­zeu) de care mărturisea a fi avut parte în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vor­birea i s-a limpezit, iar unele mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. S-a vorbit, de altfel, şi de alte „semne şi arătări” ce l-ar fi în­soţit în tim­pul cuvântării. Cert este că mulţimile, cu­tre­mu­rate, îl venerau aproape ca pe un sfânt (une­ori a şi fost numit „Sfântul de la Maglavit”). Ma­gla­vitul a devenit pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar urmările sale în plan religios şi social n-au putut fi es­tom­pate decât de insta­u­rarea comu­nis­mu­lui ateu (regim sub care Pe­tra­che Lupu a fost în­tem­niţat fără nici un temei).
Petrache Lupu n-a vrut să comunice de la început „mesajul”, jenat (mutatis mutandis, ca Moi­se odi­nioa­ră) de sim­plitatea şi neputinţele lui ome­neşti, ba chiar con­vins că lumea o să râdă de el. Şi lumea ar fi râs, desigur, mai mult decât a făcut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că, dintr-o dată şi inexplicabil, „mutul vorbea”!
Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de nebunie, a unui de­reglaj psihic. Fenomenul a fost însă temeinic stu­diat din punct de vedere pozitivist, iar o comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat integritatea psihică. În cartea pe care n-a întârziat s-o publice (Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes-ul (din pespectiva observaţiei ştiinţifice), a ţinut să scoată în evidenţă nu numai faptul că Pe­tra­che Lupu „e mult mai normal decât mulţi din­tre noi”, ci şi pe acela că ciobanul de la Ma­gla­vit „e de o dezin­teresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mănăstire”.
Din punct de vedere teologic, două sunt pozi­ţii­le ce s-au confruntat mai sem­nificativ în conştiinţa pu­blică: cea favorabilă fe­no­menului, a părintelui D. Stăniloae (a se vedea „În­cer­care despre teofanii”, în vol. Ortodoxie şi ro­mâ­nism din 1939), şi cea osti­lă acestuia, a eseistului creş­tin M. Urzică (a se vedea „Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, redactat în anii ‘40, dar tipărit abia în 1993). În mare, cititorul are de optat între a da credit teologului Dumitru Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului Urzică Mihail (1902-1988), amândoi tineri la vremea aceea…
Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde, din nefericire, în tragediile istorice care au urmat: în 1941, generalul Antonescu l-a trimis pe front, spre îmbărbătarea oştirii (ciobanul, deşi se supusese, cică i-ar fi zis, în limbajul lui frust: „Eu îţi zic: noi vom pierde războiul. Ruşii vor veni şi vor trece mai departe”), iar co­muniştii, care l-au executat pe Antonescu în 1946, îl vor vârî şi pe el în în­chi­soare.
Cum a înce­put totul şi ce avea de co­mu­nicat cio­banul Pe­trache Lupu se va ve­dea, în nu­mărul viitor, din pro­priile lui cu­vinte.