Una din marile dileme care stau în faţa tinerilor părinţi şi a naşilor de botez este aceea a aflării unui nume potrivit pentru copil. Şi nu e mică deloc răspunderea, câtă vreme o viaţă întreagă faptură va fi strigată aşa şi ar trebui să se simtă bine cu numele pe care îl poartă. Altfel, omul va fi traumatizat şi îşi va suferi ori de câte ori cineva va surâde amuzat sau îi va stâlci numele din cine ştie ce motiv. Poate îşi va inventa chiar un alt nume, fără a şi-l pune în buletin, fiindcă birocraţia e prea mare, dar pe care îl va prefera, negându-şi oarecum o parte din identitatea conferită de părinţi şi de naşi.

De aceea, o în­­trea­gă ma­şinărie este pusă în mişcare atunci când urmează un bo­tez. Toată lumea ca­u­tă nume, este con­sul­tată literatura de spe­cialitate (pentru că s-au tipărit până şi ghi­­duri cu nume de copii, pentru cei aflaţi în pană de inspiraţie), sunt luate la rând re­vis­tele mondene şi co­piii VIP-urilor şi sunt parcurse toate cunoş­tin­ţele şi rube­de­niile, în speranţa unei idei bune. Cel mai ade­sea, este luat în calcule nu­mele vreunei rude sau persoane iubite de părinţii copilului, apoi numele la modă, numele vedetelor, nume din literatură, istorie sau alte domenii, şi eventual numele biblice. Până la  urmă, însă, alegerea se poticneşte deseori în zone cel puţin exotice, ca să nu le numim ciudate.
Bunăoară, este cunoscută tendinţa rromilor de a-şi boteza copiii în funcţie de serialele tv pre­fe­rate: Mannix, Colombo, Isa­u­ra, Par­da­lian sau San­do­kan au fost numele anilor ’70. Ele au stâr­nit reacţia majorităţii româneşti, care consi­de­ra de prost-gust acest obicei ţigănesc, pe care îl batjocorea cu orice prilej. Româ­nii preferau încă nu­me­le autohtone sau pe cele cu rezonanţă latinească (mai ales în Ardeal), ceea ce făcea ca Dumitru, Ioan, Ale­xandru, Tiberiu, Cor­ne­liu sau Maria, Flo­ri­ca şi Alina să fie frec­vente şi agreate. Ceva s-a schimbat, însă, şi în gustul majorităţii româneşti, mai ales după 1990. Şi s-a schimbat în ceva ciudat, ca să nu zicem în rău.
Acum copiii sunt nu doar europenizaţi, ci chiar mondializaţi, dacă nu cumva sunt direct extraterestrizaţi. Azi băieţeii şi fetiţele au de­păşit franceza elementară, iar Robert sau Alice sunt deja obişnuite şi acceptate. Noua fa­ză postrevoluţionară este de-a dreptul exu­be­rantă şi explozivă în materie de ono­mas­tică: Arisse, Ari­anne, Aliana, Ma­riella, Ca­melius, Er­si­lia, Da­cius, As­canio, Se­re­nela… şi lista ar pu­tea con­tinua cu sprijinul celor de la Evidenţa In­formatizată a Per­soanei. In­­ten­ţia mea nu es­te, în­să, a­ce­­ea de a-i per­sifla pe cei ca­re poartă sau dau a­ces­te nume, ci îmi per­mit să le citez doar pentru a le folosi ca argument pentru un anumit punct de vedere, de factură creştină.
Mulţi ar putea spune că ati­tu­di­nea mea este retrogradă; şi poate că este, în măsura în care pledez, de fapt, pentru ale­ge­rea unor nume de sfinţi, preluate din calendar. Iar luna în care ne aflăm, de exemplu, oferă destule posibilităţi. Andrei sau Andreea sunt două bu­ne exemple, mai ales că purtătorii lor s-ar afla direct sub protecţia du­hov­ni­cească a marelui apostol prăznuit la 30 noiembrie. De fapt, despre asta e vorba: decât un nume de ex­tra­te­res­tru, mai bine unul de sfânt. Decât un exo­tism care de­vi­ne curând de­su­et, mai bine o purtare de gri­jă veşnică. A­cum, nu e mai pu­ţin adevărat că ar fi dificil să-ţi numeşti copilul Pafnutie sau Ermolae, după cum ar putea obiecta unii, însă calendarul creştin oferă cam 1500 de nume dintre care puteţi alege. Şi mie mi-ar fi plăcut să nu mă cheme Sorel, dar mă consolez cu faptul că Cristian înseamnă creştin, chiar dacă nu există un sfânt cu acest nume. Unii ar avea tendinţa să îi sărbătorească pe Cristieni şi pe Cristine de Crăciun, la Naş­terea lui Hristos, dar alţii spun că nimeni nu e vrednic să fie sărbătorit deodată cu Mântuitorul. Tind să îi cred pe cei din urmă. Iar dum­nea­voastră vă cer iertare dacă v-am supărat cu ceva. Apropo, ştiţi cumva ce sfânt e astăzi în calendar?